Substantivul și articolul

Substantivul denumește ființe, lucruri și fenomene ale naturii. Acesta poate fi comun când se referă la clase de obiecte (masă, copil) sau propriu când denumește individualități - nume de persoane, țări sau localități (Maria, România).

Articolul însoțește substantivul și arată cât de cunoscut este obiectul pentru vorbitori. Avem două tipuri principale: articolul hotărât (copilul, fata) - când obiectul este bine cunoscut, și articolul nehotărât (un copil, o fată) - când obiectul este mai puțin cunoscut.

Reține! Substantivele proprii se scriu întotdeauna cu literă mare, indiferent unde apar în propoziție.

Tipuri speciale de substantive

Substantivele relaționale presupun o relație de rudenie sau socială și se folosesc obligatoriu cu un atribut (vecinul meu, fratele lui).

Substantivele colective au formă de singular dar înțeles de plural (clasă, echipă). De obicei, acordul cu verbul se face la singular (clasa a mers la film), dar când sunt determinate de un substantiv la plural, acordul poate fi și la plural (o droaie de copii au plecat).

Din punct de vedere al numărabilității, substantivele pot fi:

• numărabile (elev - elevi)
• nenumărabile (sete)
• defective de plural sau singularia tantum (mușețel)
• defective de singular sau pluralia tantum (ochelari)

Atenție! La substantivele colective, acordul gramatical este flexibil - poți folosi fie singular, fie plural, depinzând de context.

Genul și numărul substantivelor

O categorie aparte sunt substantivele masive care denumesc materii și își păstrează caracteristicile când sunt împărțite (apă, nisip). Există diferențe de sens între numele materiei (ulei) și sorturile din acea materie (uleiuri).

Substantivele au trei genuri:

• masculin (un copil - doi copii)
• feminin (o fată - două fete)
• neutru (un dar - două daruri)

În privința numărului, substantivele au două forme: singular și plural. Există și substantive cu aceeași formă pentru ambele numere (genunchi) sau cu mai multe forme de plural cu sensuri diferite (corn - coarne, cornuri).

Pro-tip! Genul neutru în limba română are o trăsătură specială: la singular se comportă ca masculinul, iar la plural ca femininul!

Cazul nominativ

Cazul arată funcția sintactică a substantivului în propoziție. Cazul nominativ se folosește pentru substantivele cu funcția de subiect sau nume predicativ. Subiectul răspunde la întrebarea "cine?".

Substantivul în nominativ poate fi articulat hotărât (Băieții aleargă), articulat nehotărât (Niște băieți aleargă) sau nearticulat (Cade zăpadă). Ca nume predicativ, substantivul e de obicei nearticulat (El este înger).

Verbul-predicat se acordă în număr și persoană cu substantivul-subiect. Nu face acordul cu alte cuvinte din propoziție! La subiectul multiplu, acordul se face doar la plural.

Important! Atenție la capcana acordului! În propoziția "Numărul migranților veniți în Europa", acordul corect este la singular (este), fiindcă subiectul este "numărul".

Cazul acuzativ - Complementul direct și prepozițional

Substantivul care răspunde la întrebările "pe cine?", "ce?", "la cine?", "de cine?" etc. este în cazul acuzativ.

Complementul direct determină un verb și arată obiectul asupra căruia acționează cineva. Răspunde la întrebările "pe cine?" sau "ce?" și stă în cazul acuzativ, însoțit sau nu de prepoziția "pe".

Complementul prepozițional determină tot un verb, dar arată obiectul care este ținta acțiunii. Răspunde la întrebări precum "pentru cine?", "la ce?", "de cine?" și stă în cazul acuzativ cu prepoziție.

Trucul meu: Complementul direct poate fi dublat de un pronume personal neaccentuat (Îl întreb pe Mihai), pe când complementul prepozițional nu permite acest lucru (Contez pe prieteni).

Complementul prepozițional (continuare)

Substantivul cu funcție de complement prepozițional stă întotdeauna în cazul acuzativ cu prepoziție. La nominativ și acuzativ, substantivele au aceeași formă, dar funcțiile sunt diferite.

E important să știi cum să deosebești complementul prepozițional de cel direct. Dacă poți dubla substantivul cu un pronume personal neaccentuat, atunci e complement direct: "Îl întreb pe Mihai" (complement direct). Dacă nu poți face această dublare, e complement prepozițional: "Contez pe prieteni" (nu poți spune "Îi contez pe prieteni").

Reține: Forma substantivului poate fi identică în cazurile nominativ și acuzativ, dar funcțiile sintactice sunt complet diferite!

Cazul acuzativ - Circumstanțialele

Părțile de propoziție subordonate verbului sunt de două feluri:

• Completări obligatorii (complemente)
• Completări facultative (circumstanțiale) - arată împrejurările unei acțiuni

Circumstanțialul de loc arată situarea și orientarea spațială a unei acțiuni. Răspunde la întrebări ca "unde?", "de unde?", "încotro?". Substantivul cu această funcție stă în acuzativ cu prepoziție.

Circumstanțialul de timp arată reperele temporale ale unei acțiuni. Răspunde la întrebări precum "când?", "de când?", "până când?", "cât timp?". Substantivul cu această funcție stă tot în acuzativ cu prepoziție.

Pe scurt: Circumstanțialele sunt detalii opționale care completează informația despre acțiune, spunându-ne unde, când și cum se întâmplă.

Circumstanțialul de mod

Circumstanțialul de mod este un subordonat facultativ al verbului și arată caracteristica unei acțiuni sau a unui eveniment. Răspunde la întrebările "cum?" sau "în ce fel?".

Substantivul cu funcție de circumstanțial de mod stă în cazul acuzativ și este însoțit de prepoziție. De exemplu: "Vorbește cu pasiune", "Merge în grabă", "Lucrează pe rupte".

Sfat practic: Pentru a identifica un circumstanțial de mod, întreabă-te cum se desfășoară acțiunea - asta te va ajuta să-l recunoști ușor în propoziție.