Contextul relațiilor externe ale țărilor române
În secolele XIV-XV, țările române se aflau între trei mari puteri cu interese în regiune: Imperiul Otoman, Ungaria și Polonia. Dintre acestea, Imperiul Otoman reprezenta cea mai mare amenințare, având deja cucerite teritoriile bulgarilor și sârbilor.
Pentru a face față acestei situații complexe, domnitorii români au adoptat atât o tactică defensivă, folosind diplomația pentru a negocia cu otomanii, cât și lupta armată atunci când era necesar. Fiind inferiori numeric și ca dotare militară, românii evitau confruntările în câmp deschis cu otomanii, preferând să folosească atacul surpriză, avantajul terenului și tactica pământului pârjolit.
Evul Mediu se caracteriza prin relații de suzeranitate-vasalitate între state. În acest sistem, statele mai slabe (vasale) acceptau protecția statelor mai puternice (suzerane). Țara Românească s-a orientat spre acceptarea suzeranității Ungariei și a Imperiului Otoman, iar Moldova spre Polonia și Imperiul Otoman.
Bine de știut! Domnitorii români au participat activ la cruciadele anti-otomane alături de alte țări creștine, încercând să oprească expansiunea otomană în Europa, chiar dacă uneori erau obligați să accepte statutul de vasali ai Imperiului Otoman.




































