Clasificarea și structura sistemului nervos

Sistemul nervos poate fi clasificat în funcție de localizare în sistemul nervos central (măduva spinării și encefalul) și sistemul nervos periferic (nervii și ganglionii nervoși). Din punct de vedere funcțional, distingem între sistemul nervos somatic, care ne ajută să interacționăm cu mediul, și sistemul nervos vegetativ, care controlează organele interne.

La baza funcționării sistemului nervos stă actul reflex, care reprezintă răspunsul organismului la un stimul. Acesta se realizează prin intermediul arcului reflex, care are un traseu bine definit: RECEPTOR → CALEA SENSITIVĂ → CENTRUL NERVOS → CALEA MOTORIE → EFECTOR.

Receptorul preia informația și o transformă în impuls nervos, calea sensitivă (aferentă) conduce informația spre centrul nervos, care procesează informația și elaborează o comandă. Aceasta este transmisă prin calea motorie (eferentă) către efector, care realizează comanda primită.

💡 Gândește-te la arcul reflex ca la un sistem automat de răspuns - precum retragerea mâinii de pe o suprafață fierbinte, care se întâmplă înainte să conștientizezi durerea!

Fibrele nervoase implicate pot fi somato-senzitive, viscero-senzitive, somato-motorii sau viscero-motorii, în funcție de originea și destinația lor.

Tipuri de reflexe

Reflexele cu centrul nervos în măduva spinării se împart în somatice și vegetative. Dintre cele somatice, reflexele miotatice sunt monosinaptice, cu latență mică și fără iradiere, fiind esențiale în mișcările de extensie (cum ar fi reflexul rotulian). Reflexele de flexie sunt polisinaptic, cu latență mare și iradiere, răspund la stimuli dureroși și au rol protector.

Reflexele vegetative spinale includ reflexul cardioacelerator, pupilodilatator și sudoral. La nivelul trunchiului cerebral întâlnim reflexe somatice (pentru menținerea tonusului și posturii) și reflexe vegetative (masticate, deglutițe, strănut, tuse).

Funcția de conducere a sistemului nervos se realizează prin fascicule de fibre nervoase care formează substanța albă. Fasciculele pot fi scurte (leagă diferite etaje ale unui organ nervos) sau lungi (leagă diferite organe ale SNC). Cele lungi se împart în ascendente (senzitive, duc informații spre encefal) și descendente (motorii, duc comenzi de la creier).

💡 Cerebelul este ca un "coordonator de mișcări" - se implică în menținerea echilibrului și reglarea mișcărilor fine, fără să trebuiască să te gândești conștient la ele!

Fasciculele ascendente transmit informații de la receptorii din piele (exterorecepție), din oase și mușchi (propriorecepție) sau din organele interne (interorecepție) către scoarța cerebrală sau cerebel.

Căi neuronale și sistemul nervos vegetativ

Căile descendente includ căile piramidale (cu origine în aria motorie I din lobul frontal, responsabile pentru mișcările voluntare) și căile extrapiramidale (cu origine corticală sau subcorticală, responsabile pentru mișcările involuntare, automate). Printre căile extrapiramidale se numără fasciculele nigrospinal, olivospinal, rubrospinal, vestibulospinal și reticulospinal.

Sistemul nervos vegetativ controlează activitatea organelor interne prin intermediul arcului reflex. Acesta implică interoreceptori, centri nervoși din substanța cenușie a măduvei spinării și trunchiului cerebral, căi aferente și eferente prin fibrele nervilor spinali și cranieni, și efectori (mușchii netezi, glandele și miocardul).

Majoritatea organelor interne au inervație dublă și antagonică:

• Sistemul parasimpatic acționează în condiții normale, de repaus
• Sistemul simpatic acționează în condiții de stres

Efectele acestor sisteme sunt opuse: parasimpaticul contractă mușchiul circular al irisului și musculatura organelor digestive, stimulează secreția glandelor digestive, contractă musculatura respiratorie, scade frecvența cardiacă și favorizează micțiunea. Simpaticul are efecte contrare.

💡 Poți reține ușor: parasimpaticul te ajută să "te odihnești și să digeri" (rest and digest), iar simpaticul te pregătește pentru "luptă sau fugă" (fight or flight)!

Printre afecțiunile sistemului nervos se numără meningita (inflamația meningelor), hemoragiile cerebrale (mai frecvente la persoanele cu hipertensiune arterială) și coma (stare clinică în care pacientul nu poate fi trezit și nu răspunde la stimuli).