Planuri și raporturi anatomice

Corpul uman se orientează după trei axe principale: longitudinal (lungime), transversal (lățime) și sagital (grosime). Acestea ne ajută să localizăm precis structurile anatomice.

Cele trei planuri anatomice fundamentale sunt: planul frontal (împarte corpul în parte anterioară și posterioară), planul transversal (împarte corpul în parte superioară și inferioară) și planul sagital (împarte corpul în parte dreaptă și stângă). Planul medio-sagital reprezintă planul simetriei bilaterale.

Corpul uman se împarte în segmente principale: cap (cutia craniană și fața), gât, trunchi (torace, abdomen, pelvis) și membre (superioare și inferioare). Fiecare membru cuprinde o centură și un membru liber format din mai multe segmente.

⚡ Important! Sistemul nervos se clasifică atât după localizare (central și periferic), cât și după rol (somatic și vegetativ), ambele tipuri îndeplinind funcții reflexe esențiale pentru organism.

Actul reflex reprezintă răspunsul organismului la un stimul, iar arcul reflex este traseul urmat de impulsul nervos: receptor → cale senzitivă (aferentă) → centru nervos → cale motorie (eferentă) → efector. Acest mecanism stă la baza tuturor reacțiilor organismului.

Reflexe și căi de conducere

Reflexele cu centrul nervos în măduva spinării sunt de două tipuri principale. Reflexele somatice includ reflexele miotatice (monosinaptice cu latență mică) și reflexele de flexie (polisinaptic cu latență mare). Reflexele miotatice sunt esențiale pentru menținerea tonusului muscular și mișcări de extensie, pe când reflexele de flexie au rol protector.

Reflexele vegetative (cardioaccelerator, pupilodilatator, sudoral) și reflexele cu centrul în trunchiul cerebral controlează funcții vitale. Trunchiul cerebral coordonează reflexe de menținere a posturii, mișcări oculare, masticație, deglutiție și reflexe de protecție (tuse, strănut).

Funcția de conducere a sistemului nervos se realizează prin fascicule de fibre nervoase grupate în substanța albă. Acestea se împart în fascicule scurte (în același organ nervos) și fascicule lungi (între organe diferite). Fasciculele lungi pot fi ascendente (duc informații spre encefal) sau descendente (duc comenzi motoare).

🧠 Știai că? Cerebelul, deși nu inițiază mișcări, este esențial pentru reglarea fină a mișcărilor, menținerea echilibrului și coordonarea musculară - de aceea afectarea lui duce la mișcări dezordonate.

Fasciculele ascendente transmit informații de la receptori $extero-, proprio- și interoreceptori$ spre creier, iar fasciculele descendente transportă comenzi motoare voluntare (căi piramidale) sau involuntare (căi extrapiramidale) spre mușchi.

Sistemul nervos vegetativ

Sistemul nervos vegetativ controlează activitatea organelor interne prin arcuri reflexe cu interoreceptori, căi aferente, centri nervoși în măduva spinării și trunchiul cerebral, căi eferente și efectori reprezentați de mușchii netezi, glandele și miocardul.

Majoritatea organelor au inervație dublă și antagonică prin cele două componente ale sistemului vegetativ:

• Parasimpaticul acționează în condiții bazale (relaxare, digestie)
• Simpaticul acționează în condiții de stres (luptă sau fugă)

Efectele lor sunt opuse: parasimpaticul contractă mușchii circulari ai irisului, stimulează digestia, contractă musculatura respiratorie și scade frecvența cardiacă. Simpaticul contractă mușchii radiari ai irisului, inhibă digestia, relaxează musculatura respiratorie și crește frecvența cardiacă.

⚠️ Atenție! Afecțiunile sistemului nervos pot fi grave: meningita (inflamația meningelor), hemoragiile cerebrale (frecvente la persoanele cu hipertensiune) și coma (stare clinică în care pacientul nu răspunde la stimuli) necesită intervenție medicală urgentă.

Segmentarea sistemului nervos în funcție de localizare $central/periferic$ și rol $somatic/vegetativ$ permite înțelegerea integrată a modului în care organismul controlează toate funcțiile sale și interacționează cu mediul.

Analizatorii - structura generală și analizatorul cutanat

Analizatorii sunt sisteme care prelucrează informații din mediu, având trei segmente esențiale: segmentul periferic (receptorul), segmentul intermediar (căile de conducere) și segmentul central (ariile corticale unde informațiile devin senzații).

Analizatorul cutanat are ca segment periferic pielea, un organ complex format din trei straturi principale. Epidermul este stratul exterior, format din țesut epitelial pluristratificat pavimentos cheratinizat, fără vascularizație proprie. Este compus din stratul germinativ (cu melanocite și cheratinocite) care produce celule noi, și stratul cornos (cu celule moarte pline cu cheratină).

Dermul asigură nutriția epidermului și conține terminații nervoase, anexe cutanate și glande. Se împarte în stratul papilar (spre epiderm) cu papilele dermice care formează amprentele digitale, și stratul reticular (spre hipoderm) cu fibre de colagen și elastină care oferă rezistență pielii.

🔍 Interesant! Amprentele digitale sunt unice pentru fiecare persoană datorită dispunerii specifice a crestelor papilare din derm, formând un model imposibil de duplicat natural.

Hipodermul este stratul profund, format din țesut conjunctiv lax bogat în adipocite, cu rol de izolator termic. Acesta conține glomerulii glandelor sudoripare și bulbii firelor de păr.

Receptorii cutanați și căile de conducere

Receptorii cutanați sunt specializați pentru diferite tipuri de sensibilitate. Pentru sensibilitatea tactilă fină, discurile Merkel și corpusculii Meissner detectează atingerea și deformările ușoare ale pielii. Impulsurile nervoase trec prin ganglionul spinal, bulbul rahidian, talamus și ajung în girusul postcentral.

Sensibilitatea tactilă grosieră este preluată de corpusculii Ruffini (adaptare lentă), Vater-Pacini (adaptare rapidă) și Golgi-Mazzoni, care răspund la presiune și întinderea tegumentului. Calea de conducere trece prin ganglionul spinal, coarnele posterioare medulare, talamus și ajung tot în girusul postcentral.

Sensibilitatea termică este asigurată de terminații nervoase libere și corpusculi specializați: Krause (pentru rece) și Ruffini (pentru cald). Acești receptori sunt stimulați de variații termice inofensive și transmit informațiile prin aceeași cale ca sensibilitatea tactilă grosieră.

💡 Reține! Pielea are multiple funcții: protecție, termoreglare, metabolism, excreție și funcție senzorială - fiind cel mai întins organ al corpului cu o suprafață de aproximativ 2 m².

Sensibilitatea dureroasă este captată de terminațiile nervoase libere numite nociceptori, care detectează durerea rapidă și lentă. Informația dureroasă este transmisă prin fascicule ascendente către ariile somestezice din girusul postcentral parietal.

Acuritatea tactilă variază în funcție de densitatea receptorilor în diferite zone ale corpului. Regiunile cu acuitate maximă (buze, limbă, vârful degetelor) pot distinge două puncte separate de doar 2-3 mm.

Funcțiile pielii și organizarea neuronală

Pielea îndeplinește cinci funcții esențiale: protecție împotriva agenților externi, termoreglare prin vasodilatatație/vasoconstricție și transpirație, funcție metabolică (sinteza vitaminei D), funcție excretoare (eliminarea toxinelor prin transpirație) și funcție senzorială (detectarea stimulilor din mediu).

Câmpul receptor reprezintă aria tegumentară din care un singur neuron colectează informații senzoriale. Mărimea câmpului receptor variază: zonele cu sensibilitate mare (degete, buze) au câmpuri receptoare mici, iar zonele cu sensibilitate redusă (spate) au câmpuri receptoare mari.

Acuitatea tactilă reprezintă capacitatea de a percepe distinct două puncte separate. Aceasta este maximă în regiunile cu densitate mare de receptori și câmpuri receptoare mici.

🔎 De reținut! Nociceptorii (receptorii pentru durere) sunt terminații nervoase libere care detectează stimuli nocivi și transmit semnale de alertă către creier pentru a preveni lezarea țesuturilor.

Sensibilitatea cutanată permite organismului să interacționeze eficient cu mediul, oferind informații vitale despre textură, temperatură, presiune și potențiale pericole. Integrarea acestor informații la nivel cortical permite răspunsuri adaptative rapide.

Analizatorul vizual - structură

Analizatorul vizual este format din globul ocular și organele anexe (gene, sprâncene, pleoape, conjunctivă, glandele lacrimale și mușchii extrinseci). Globul ocular are trei tunici concentrice, fiecare cu rol specific.

Tunica externă (fibroasă) include sclerotica (partea albă, opacă, cu rol protector) și corneea (transparentă, care refractă lumina). Tunica medie cuprinde coroida (pigmentată și vascularizată), corpul ciliar (cu mușchi care controlează acomodarea) și irisul (diafragma colorată cu pupila în centru). Tunica internă este retina, care conține fotoreceptorii.

Segmentul periferic al analizatorului vizual este format din două tipuri principale de fotoreceptori:

Celulele cu conuri conțin pigmenți numiți iodopsine (pentru roșu, verde și albastru). Acestea funcționează la lumină intensă, oferă vedere diurnă și cromatică, fiind concentrate în pata galbenă (fovea centralis).

👁️ Fascinant! În fovea centralis există aproximativ 150.000 celule cu conuri pe mm², oferind cea mai mare acuitate vizuală din întreaga retină - de aceea privim direct un obiect pentru a-l vedea clar.

Celulele cu bastonașe conțin un singur pigment (rodopsina). Acestea funcționează la lumină slabă, oferă vedere nocturnă acromatică $alb-negru$ și sunt localizate preponderent la periferia retinei.

Calea vizuală și fenomenele optice

Mediile transparente ale ochiului (corneea, umoarea apoasă, cristalinul și corpul vitros) permit trecerea și refracția luminii. Cristalinul, o lentilă biconvexă, are capacitate variabilă de refracție, esențială pentru acomodare.

Segmentul intermediar al analizatorului vizual este calea vizuală, formată din nervul optic. Fiecare nerv optic are o ramură temporală (care rămâne de aceeași parte) și o ramură nazală (care se încrucișează în chiasma optică). Impulsurile nervoase ajung în final la aria vizuală primară din lobul occipital.

Segmentul central, localizat în ariile vizuale primare, secundare și de asociație din lobul occipital, transformă informațiile primite în senzații vizuale.

🌈 Știai că? Lumina vizibilă reprezintă doar o mică parte din spectrul electromagnetic $390-770 nm$, corespunzând culorilor spectrului $ROGVAIV - roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet$.

Procesul vizual începe când lumina reflectată de obiecte este refractată de mediile transparente ale ochiului și focalizată pe retină. Se formează o imagine reală, mai mică și răsturnată a obiectului, pe care creierul o procesează și o "redresează".

Acomodarea și vederea colorată

Acomodarea reprezintă capacitatea ochiului de a vedea clar obiecte aflate la distanțe diferite. Punctul proxim (cel mai apropiat punct văzut clar) este la 15-25 cm, iar punctul remotum (cel mai îndepărtat) la aproximativ 6 m.

La privirea la distanță, cristalinul este aplatizat cu refracție mică. Pentru obiectele mai apropiate de 6 m, mușchii ciliari se contractă, ligamentele suspensoare se relaxează, iar cristalinul devine bombat, crescându-și capacitatea de refracție. Sub 15 cm, cristalinul nu se mai poate acomoda suficient.

Reflexul pupilar fotomotor reglează cantitatea de lumină care intră în ochi: mușchii circulari contractă pupila la lumină intensă, iar mușchii radiari o dilată la lumină slabă.

🔬 Interesant! Vederea colorată se bazează pe teoria tricromatică: cele trei tipuri de conuri detectează lungimi de undă specifice $roșu - mari, verde - medii, albastru - mici$, iar combinațiile lor creează întregul spectru de culori percepute.

Fenomenele chimice ale vederii implică descompunerea pigmenților fotosensibili la contactul cu lumina, care declanșează un potențial de acțiune transmis către scoarța cerebrală. Vederea colorată depinde de stimularea diferitelor tipuri de conuri: culoarea roșie, verde sau albastră rezultă din stimularea conurilor corespunzătoare, culorile intermediare din stimularea parțială a diferitelor tipuri, albul din stimularea egală a tuturor, iar negrul din lipsa stimulării.

Adaptarea la lumină și întuneric

Adaptarea la întuneric durează aproximativ 30 de minute și reprezintă timpul necesar refacerii pigmenților vizuali pentru ca vederea să fie preluată de bastonașe. Acest proces este gradual: în primele minute funcționează doar conurile parțial adaptate, apoi preiau bastonașele, oferind o sensibilitate de până la 100.000 de ori mai mare.

Adaptarea la lumină este procesul invers, reprezentând timpul necesar descompunerii excesului de pigment refăcut în întuneric. Acest proces este mult mai rapid, durând doar câteva secunde până la un minut.

⚠️ Important de reținut! Ambele procese de adaptare depind de condițiile de iluminare anterioare și de cantitatea de vitamina A disponibilă în organism. Deficiența de vitamina A poate duce la nictalopie (cecitate nocturnă) - incapacitatea de adaptare la întuneric.

Eficiența acestor procese de adaptare permite ochiului uman să funcționeze într-un interval extraordinar de intensități luminoase, de la lumina lunii până la lumina solară puternică, un interval de aproximativ 10 miliarde de ori în intensitate.