Forma și organizarea celulei

Celula este unitatea morfofuncțională de bază a oricărui organism viu. O celulă poate exista în două moduri: singură (cum ar fi gameții sau elementele figurate din sânge) sau în grup, formând țesuturi.

Toate celulele au inițial o formă globuloasă, dar ulterior, prin procese de diferențiere, forma se modifică în funcție de rolul pe care îl au. Astfel, celulele pot deveni fusiforme (anumiti neuroni din scoarța cerebrală sau fibre musculare netede), stelate (dendritele neuronilor), cubice sau cilindrice (celulele epiteliale).

Unele celule își păstrează forma globuloasă pe parcursul vieții, cum ar fi celulele sanguine (globulele roșii și albe), adipocitele (celulele pline cu grăsime) sau celulele cartilaginoase.

⚡ Știai că? Forma celulei este direct legată de funcția pe care o îndeplinește în organism - de exemplu, neuronii au formă stelată pentru a putea face conexiuni cu cât mai multe celule!

Dimensiunile celulei

Dimensiunea celulelor variază considerabil în funcție de specializarea lor, starea fiziologică a organismului, condițiile mediului extern, vârstă și alți factori. O celulă are în medie 20-30 microni, fiind structuri microscopice care nu pot fi văzute cu ochiul liber.

Există însă și excepții notabile. Unele celule sunt mai mici decât valorile obișnuite - de exemplu, hematiile (globulele roșii) au doar 7,5 microni în diametru. Altele sunt mult mai mari - ovulul poate ajunge la 150-200 microni, iar fibrele musculare striate pot atinge 15 cm în lungime!

În structura unei celule există trei părți principale: membrana celulară (plasmalema), citoplasma și nucleul. Primele două componente sunt obligatorii, iar nucleul poate lipsi în cazul celulelor enucleate, cum ar fi hematia (globula roșie) adultă.

💡 Nu confunda dimensiunea cu importanța! Deși unele celule sunt foarte mici, rolul lor în organism poate fi esențial pentru supraviețuire.

Plasmalema (membrana celulară)

Membrana celulară sau plasmalema are roluri esențiale: înconjoară celula, îi conferă formă și separă structurile interne de mediul extern. Din punct de vedere chimic, este formată din lipide (în special), proteine și glucide (în cantități mici).

Lipidele membranare sunt reprezentate de:

• Fosfolipide - dispuse astfel încât porțiunile hidrofile (cu afinitate pentru apă) formează un bistrat, iar porțiunile hidrofobe (care resping apa) formează un miez care restricționează pasajul moleculelor hidrosolubile și al ionilor
• Colesterol - se găsește în ambele straturi de fosfolipide
• Lecitină - prezentă în citomembrane, care separă organitele celulare de citoplasmă

Lipidele formează componenta structurală a membranei. Bistraturile fosfolipidice sunt aranjate astfel încât grupările hidrofile sunt orientate spre exteriorul și interiorul celulei, iar grupările hidrofobe sunt orientate spre interior, formând miezul hidrofob al membranei.

🔍 Imaginează-ți membrana ca pe un sandwich: straturile exterioare sunt hidrofile (iubesc apa), iar miezul este hidrofob (respinge apa). Această structură specială permite celulei să controleze ce intră și ce iese din ea!

Proteinele și glucidele membranare

Proteinele membranare sunt mai puțin numeroase decât lipidele, dar au molecule mult mai mari. Ele pot fi clasificate după poziție în:

• Proteine externe (extrinseci) - pe fața exterioară a membranei
• Proteine interne (intrinseci) - pe fața interioară
• Proteine transmembranare - traversează întreaga membrană

După formă, proteinele pot fi globuloase sau filamentoase (filiforme). Cele filamentoase traversează membrana și se asociază în fibrile dispuse în spirală.

Proteinele reprezintă componenta funcțională a membranei, realizând funcțiile specializate și mecanismele de transport transmembranar. Ele nu sunt distribuite uniform, ci formează un model în mozaic fluid în cadrul structurii lipidice.

Glucidele sunt cantitativ cele mai puține, fiind atașate pe fața externă a membranei. Sunt puternic încărcate negativ și se asociază cu proteinele (formând glicoproteine) sau cu lipidele (formând glicolipide). Membrana care delimitează celula se numește trilaminată deoarece are un strat extern proteic, un strat mijlociu lipidic și un strat intern tot proteic.

🔬 Modelul în mozaic fluid al membranei celulare explică de ce aceasta nu este rigidă, ci poate să se adapteze la diferite condiții și să permită comunicarea cu mediul exterior!

Structura detaliată a plasmamemei

Plasmalema are o structură complexă formată din lipide, proteine și glucide organizate într-un model specific. Componentele structurale principale sunt:

• Lipidele - dominante cantitativ, formează bistraturile fosfolipidice cu grupări hidrofile orientate spre mediul extracelular și cel intracelular și grupări hidrofobe în interior
• Proteinele - mai puține decât lipidele, dar cu molecule mai mari, reprezintă componenta funcțională și pot fi globuloase sau filamentoase
• Glucidele - cele mai puține, prezente doar pe fața externă a membranei

Structura membranei celulare urmează modelul mozaicului fluid, în care proteinele "plutesc" în bistraturile lipidice, putând să se miște lateral. Colesterolul conferă stabilitate, iar lecitina intră în compoziția citomembranelor.

Aranjamentul acestor componente creează aspectul trilaminat al membranei, cu straturi proteice la exterior și interior, și un miez lipidic. Această structură permite celulei să controleze schimbul de substanțe cu mediul extern și să mențină homeostazia.

🧩 Structura plasmamembranei funcționează ca o "poartă inteligentă" - ea permite accesul substanțelor necesare celulei și împiedică intrarea celor dăunătoare!

Prelungirile celulare

La anumite celule, citoplasma prezintă prelungiri acoperite de plasmamembrană. Acestea pot fi:

Prelungiri temporare (neorganizate):

• Pseudopode (piciorușe false) - prezente la leucocite, folosite pentru mișcare și fagocitoză

Prelungiri permanente:

• Microvili - prezente la enterocite (celulele mucoasei intestinale) și nefrocite (celulele tubulare din nefron), măresc suprafața de absorbție
• Cili - prezenți în epiteliul mucoasei traheale și în receptorii auditivi și respiratori, ajută la mișcarea mucusului sau la perceperea semnalelor
• Desmozomi - corpusculi de legătură care solidarizează celulele epiteliale (de exemplu, din piele)

Aceste prelungiri sunt adaptări structurale care permit celulelor să îndeplinească funcții specializate. Microviloii, de exemplu, cresc dramatic suprafața de absorbție a celulelor intestinale, în timp ce cilii din tractul respirator ajută la eliminarea particulelor străine.

🔎 Desmozomii acționează ca "fermoare moleculare" între celule, oferind rezistență mecanică țesuturilor supuse frecvent la tensiuni, cum ar fi pielea!

Citoplasma și organitele celulare

Citoplasma are o structură complexă și este sediul proceselor funcționale ale celulei. Este un sistem coloidal format din două componente funcționale:

1. Hialoplasmă - partea nestructurată
2. Organite celulare - partea structurată

Organitele celulare pot fi:

• Comune - prezente în toate celulele: reticulul endoplasmatic (RE), ribozomii (Rb), aparatul Golgi (AG), mitocondriile (Mt), lizozomii (Lz) și centrozomul
• Specifice - prezente doar în anumite celule cu funcții speciale

Majoritatea organitelor au membrane proprii, prin care sunt separate de citoplasma din jur. Excepții sunt ribozomii, centrozomul și miofibrilele.

Printre organitele specifice se numără neurofibrilele (specifice neuronilor), care formează o rețea întinsă în citoplasma corpului neuronului, axoplasmă și dendrite. Acestea au rol în sinteza și conducerea impulsului nervos.

💫 Citoplasma nu e doar un "lichid de umplutură" - e un mediu complex unde se desfășoară majoritatea proceselor biochimice esențiale pentru viață!

Organite specifice și incluziuni citoplasmatice

Neuronii conțin organite specifice numite corpi tigrați/corpusculi Nissl, care sunt zone dense, omogene, formate din reticul endoplasmatic rugos (RER). Aceștia sunt absenți în axon, fiind localizați în corpul neuronal și la baza dendritelor. Rolul lor este în sinteza proteinelor și metabolismul neuronal.

Miofibrilele sunt specifice fibrei musculare, reprezentând elemente contractile prezente în sarcoplasma (citoplasma fibrei musculare). Ele conțin proteine contractile - actină și miozină - care permit contracția musculară.

În afară de organitele comune și specifice, citoplasma mai conține incluziuni citoplasmatice cu caracter temporar (ergastice), reprezentate prin:

1. Granule de substanță de rezervă
2. Produși de secreție
3. Pigmenți (de exemplu: melanină)

Aceste incluziuni nu sunt organite propriu-zise, ci reprezintă produse ale activității celulare sau substanțe de rezervă stocate temporar în citoplasmă.

🌟 Incluziunile citoplasmatice sunt ca niște "depozite temporare" ale celulei, unde se păstrează substanțe necesare pentru activitățile metabolice viitoare!

Organitele comune (I)

Reticulul endoplasmatic (RE) este un sistem canalicular care leagă plasmalema de învelișul extern al membranei nucleare. Funcționează ca un sistem circulator intracitoplasmatic și prezintă două varietăți:

• RE-neted (REN) - fără ribozomi, format dintr-o rețea de citomembrane cu aspect diferit în funcție de activitatea celulară. Are rol în metabolismul glicogenului, detoxifierea celulei și sinteza de lipide.

• RE-rugos (RER sau ergastoplasma) - prezintă ribozomi pe suprafața externă a pereților membranelor. Este o formă diferențiată a RE, cu rol principal în sinteza de proteine.

Ribozomii (corpusculii lui Palade) au fost descoperiți de românul George Emil Palade, laureat al premiului Nobel. Sunt organite bogate în ribonucleoproteine, conținând ARN ribozomal și proteine. Nu au membrane proprii și au formă granulară rotundă, cu dimensiuni de 150-250 Å, fiind cele mai mici organite.

Ribozomii pot fi liberi în matricea citoplasmatică sau asociați cu RE, formând RER. Rolul lor principal este în sinteza proteică, fiind abundenți în celulele cu activitate proteică intensă.

🏆 George Emil Palade, cercetătorul român care a descoperit ribozomii, este singurul român care a primit premiul Nobel pentru Medicină (1974)!

Organitele comune (II)

Aparatul Golgi (AG) reprezintă totalitatea dictiozomilor din celulă și este localizat în apropierea nucleului, în zona cea mai activă a citoplasmei. Are o structură membranară formată din:

• Cisterne - structuri alungite și întortocheate
• Vezicule - structuri mici, localizate la capetele cisternelor

În cisterne se sintetizează substanțe care sunt apoi introduse în vezicule și transportate în diferite locuri din celulă. Rolul principal al aparatului Golgi este excreția (eliminarea) unor substanțe celulare.

Ribozomii sunt organite extrem de mici (150-250 Å) dar esențiale, fiind locul unde se realizează sinteza proteică - cea mai importantă sinteză din celulă. Ei pot exista liberi în citoplasmă sau atașați de reticulul endoplasmatic.

Atât reticulul endoplasmatic cât și aparatul Golgi participă la procesarea și transportul proteinelor în celulă. Proteinele sintetizate de ribozomii atașați de RER sunt modificate și transportate prin vezicule către aparatul Golgi, de unde sunt direcționate spre destinația finală.

⚙️ Aparatul Golgi funcționează ca o "uzină de împachetare și expediere" a celulei - aici, produsele sintetizate sunt procesate, sortate și trimise spre destinațiile lor finale!