Tipuri de termeni

Așa cum în bucătărie folosim vase diferite pentru mâncăruri diferite, și în logică folosim tipuri diferite de termeni pentru a numi corect realitatea. Este important să știi că un cuvânt poate funcționa ca tip diferit de termen în contexte diferite.

După extensiune (obiectele la care se referă un termen), putem clasifica termenii în mai multe categorii. La bacalaureat nu vei întâlni situații ambigue, deci poți fi sigur că vei recunoaște ușor fiecare tip.

Reține! Termenii sunt uneltele de bază ale gândirii logice - cu cât îi stăpânești mai bine, cu atât vei putea să formulezi și să analizezi mai clar argumentele.

Extensiunea unui termen reprezintă totalitatea obiectelor la care se referă acel termen. Acest concept este fundamental pentru a înțelege clasificările care urmează în paginile următoare.

Termeni vizi și nevizi și termeni singulari și generali

Termenii nevizi se referă la lucruri care există sau au existat în realitate, cum ar fi „câine", „cal" sau „casă". Poți să-i recunoști ușor gândindu-te dacă poți întâlni acele obiecte în lumea reală.

Termenii vizi numesc lucruri care nu există în realitate. Există două categorii:

• factual-vizi: există doar în imaginația oamenilor (ex. „hobbit", „centaur")
• logic-vizi: nu pot exista nici măcar în imaginație (ex. „cerc-pătrat", „babă-tânără")

Alt criteriu important de clasificare împarte termenii în:

Termeni generali - se referă la categorii întregi de obiecte de același fel (ex. „câine", „hobbit", „sirenă")

Termeni singulari - numesc un singur obiect specific (ex. „câinele meu Barni", „hobbitul Frodo", „sirena Ariel")

Pont! Un termen poate fi simultan în mai multe categorii - de exemplu, „hobbitul Frodo" este simultan singular și vid.

Termeni absoluți și relativi

Când privim intensiunea unui termen (adică proprietățile obiectelor numite), putem vorbi despre termeni absoluți și relativi.

Termenii absoluți sunt cei ale căror proprietăți se aplică obiectelor din extensiune fără a face referire la ceva extern. Obiectele numite se definesc prin ele însele. De exemplu, „câine", „cal" sau „casă" sunt termeni absoluți - poți defini un câine fără să te referi la alte obiecte externe.

Termenii relativi sunt cei a căror intensiune face referire la ceva exterior obiectelor numite. Obiectele se definesc prin raportare la ceva din afara lor. Exemple clare:

• „mamă" (trebuie să existe un copil)
• „stânga" (necesită un reper spațial)
• „sinonim" (necesită un alt cuvânt)
• „câinele meu" (implică o relație de proprietate)

Pentru a înțelege mai bine termenii relativi, gândește-te la personajele Tom și Jerry. Fiecare există în relație cu celălalt - Tom e pisica care-l urmărește pe Jerry, iar Jerry e șoarecele urmărit de Tom.

Exemplu practic: Termenul „hobbitul meu" este simultan relativ (implică o relație de proprietate), singular (se referă la un singur hobbit), vid (hobbiții nu există în realitate), precis și distributiv!

Raporturi între termeni

Unul dintre aspectele importante în logică este înțelegerea relațiilor (raporturilor) dintre termeni. Aceste raporturi se bazează pe modul în care extensiunile termenilor se suprapun sau nu.

Raportul de încrucișare apare când extensiunile a doi termeni au elemente comune și elemente necomune. Reprezentarea grafică arată două cercuri care se suprapun parțial. De exemplu:

• „elev" și „sportiv" - există elevi care sunt sportivi, elevi care nu sunt sportivi și sportivi care nu sunt elevi
• „român" și „profesor" - unii români sunt profesori, alții nu, iar unii profesori nu sunt români

Raporturile de opoziție apar când extensiunile celor doi termeni nu au elemente comune:

Raportul de contrarietate - extensiunile nu au elemente comune, dar universul de discurs conține și alte elemente în afara celor două extensiuni. Exemple:

• „cal" și „vacă" (în universul animalelor)
• „stejar" și „fag" (în universul copacilor)

Raportul de contradicție - extensiunile nu au elemente comune, iar universul de discurs este format doar din extensiunile celor doi termeni.

Important pentru bacalaureat! La examen vei reprezenta raporturile dintre termeni prin diagrame Euler (cercuri), fără a include universul de discurs, exceptând cazul în care ți se cere explicit acest lucru.

Definiția corectă

Definiția este operația logică prin care clarificăm intensiunea (proprietățile) unui termen. O definiție corectă ne ajută să identificăm proprietățile esențiale ale obiectelor. De exemplu, proprietățile esențiale ale calului sunt „animal erbivor", „cu stomac unicompartimental", „cu copita nedespicată" - nu „animal cu coamă".

Orice definiție are trei componente:

1. Definitul (definiendum) - termenul care trebuie lămurit (ex. „cal")
2. Definitorul (definiens) - explicația sau lămurirea termenului (ex. „animal erbivor, cu stomac unicompartimental...")
3. Relația de definire - notată cu „= def" și citită „egal prin definiție"

Una dintre cele mai importante reguli ale definirii corecte este regula adecvării, care cere ca extensiunea definitului să fie egală cu extensiunea definitorului. Erorile care pot apărea când această regulă nu e respectată includ:

Definiția prea largă - când extensiunea definitorului este mai mare decât cea a definitului. De exemplu, dacă definim calul ca „animal cu patru picioare", definiția include prea multe animale care nu sunt cai.

Analogie utilă: O definiție corectă este ca o haină care ți se potrivește perfect - nici prea largă (să cuprindă și alte obiecte), nici prea strâmtă (să excludă unele obiecte care ar trebui incluse).

Clasificarea

Dacă definiția organizează intensiunea (proprietățile) unui termen, clasificarea pune în ordine elementele extensiunii unui termen. Pentru a înțelege clasificarea, trebuie să știm mai întâi ce este diviziunea.

Diviziunea este operația teoretică prin care împărțim extensiunea unui termen în două sau mai multe clase după un criteriu. De exemplu, putem diviza extensiunea termenului „om" în funcție de sexul biologic în două clase: bărbați și femei.

Clasificarea este operația practică prin care repartizăm elementele concrete ale extensiunii unui termen în clasele stabilite prin diviziune. În exemplul de mai sus, clasificarea ar însemna să atribuim fiecare persoană concretă fie clasei bărbaților, fie clasei femeilor.

Un exemplu cotidian de clasificare este organizarea hainelor în dulap:

• Diviziunea: stabilești teoretic ce tip de haine va merge pe fiecare raft
• Clasificarea: plasezi efectiv fiecare haină pe raftul corespunzător

Imaginează-ți: Clasificarea este ca și cum ai sorta cărțile dintr-o bibliotecă - mai întâi stabilești categoriile (romane, poezie, istorie etc.), apoi așezi fiecare carte la locul potrivit.

Această operație ne ajută să organizăm informațiile și să găsim rapid elementele de care avem nevoie, fiind esențială atât în logică, cât și în viața de zi cu zi.

Regulile clasificării corecte

Pentru ca o clasificare să fie corectă, trebuie să respecte următoarele reguli importante:

Regula completitudinii are două cerințe:

• Fiecare element trebuie introdus într-o clasă (altfel clasificarea este incompletă sau „lasă rest")
• Nu trebuie să existe clase goale (altfel clasificarea este „prea abundentă")

Regula opoziției claselor cere ca între clase să existe doar raporturi de opoziție, astfel încât un element să aparțină unei singure clase. De exemplu, o haină trebuie să fie plasată doar pe un singur raft, nu pe mai multe simultan.

Regula criteriului unic cere folosirea aceluiași criteriu pe tot parcursul clasificării. Nu poți începe să-ți organizezi hainele după tip (bluze, pantaloni) și apoi să schimbi criteriul la jumătate pentru a le organiza după culoare.

Regula omogenității cere să ținem cont de însușirile esențiale ale elementelor clasificate. Greșelile apar când ne lăsăm păcăliți de însușiri artificiale - de exemplu, clasificarea balenelor ca pești mari (deși sunt mamifere).

Atenție! Clasificarea greșită poate duce la prejudecăți și discriminare. Nu putem spune că cineva este bun sau rău doar pe baza etniei sau culorii pielii, acestea fiind trăsături neesenţiale și nerelevante pentru caracterul unei persoane.

Respectarea acestor reguli ne ajută să creăm clasificări eficiente și corecte, care reflectă realitatea și ne permit să organizăm informațiile într-un mod logic și util.