Realizarea României Mari
După Războiul Crimeei (1853-1856), în care Rusia a fost învinsă, marile puteri europene au abordat problema românească la Convenția de la Paris (1856). S-a menținut suzeranitatea otomană, dar s-a abolit protectoratul rus, iar românii urmau să fie consultați cu privire la unire.
În 1857, Adunările ad-hoc de la Iași și București au cerut autonomia Principatelor, unirea lor sub numele de România, aducerea unui prinț străin la conducere, neutralitatea și crearea unei Adunări Legislative reprezentative. La a doua Convenție de la Paris (1858), marile puteri au acceptat o uniune parțială, cu domni, guverne și adunări separate, dar cu două instituții comune.
Momentul crucial a venit în ianuarie 1859: pe 5 ianuarie, Adunarea Electivă din Moldova l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza ca domn, iar pe 24 ianuarie, Adunarea Electivă din Țara Românească l-a ales tot pe Cuza. Prin această dublă alegere, românii au pus marile puteri în fața faptului împlinit, punând bazele statului național român modern.
Reține! Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza reprezintă un moment de geniu diplomatic și politic, prin care românii au reușit să ocolească restricțiile impuse de marile puteri și să realizeze unirea în ciuda opoziției externe.