Cuprins Lecții Istorie

Cursul de istorie cuprinde opt teme fundamentale pentru înțelegerea trecutului României:

1. Romanitatea românilor - explorează etnogeneza și formarea poporului român
2. Autonomiile locale - prezintă structurile politice pre-statale din spațiul românesc
3. Domnitorii (Evul Mediu) - analizează rolul conducătorilor din statele românești medievale
4. Statul român modern - urmărește evoluția României ca stat național modern
5. Constituțiile din România - examinează dezvoltarea cadrului constituțional românesc
6. Secolul al XX-lea între democrație și totalitarism - prezintă evoluțiile politice din perioada interbelică și postbelică
7. România postbelică - analizează perioada comunistă și tranziția către democrație
8. România și concertul european - explorează relațiile României cu marile puteri europene

Sfat util: Pentru pregătirea examenului de bacalaureat, acordă atenție deosebită temelor 1, 3, 4 și 6, care apar frecvent în subiectele de examen!

Romanitatea Românilor în Viziunea Istoricilor

Etnogeneza românească reprezintă procesul complex prin care s-a format poporul român și limba română. Acest proces a avut două componente esențiale: interacțiunea dintre geto-daci și romani, urmată de romanizarea populației autohtone.

Geto-dacii și lumea romană

Geto-dacii, ramură nordică a tracilor (numiți "geți" în izvoarele grecești și "daci" în cele romane), au intrat în contact cu civilizația romană încă dinainte de cucerirea efectivă. Sub conducerea lui Burebista $82-44 î.Hr.$, s-a format primul stat dac centralizat, care a atras atenția Romei. Romanii urmăreau:

• Controlul asupra coloniilor grecești de la Marea Neagră
• Accesul la resursele naturale (aur, argint, grâne)
• Poziția strategică a regiunii

După numeroase confruntări, împăratul Traian a purtat două războaie majore cu regele Decebal $101-102 și 105-106 d.Hr.$, transformând în 106 d.Hr. o mare parte a Daciei în provincie romană.

Important! Cronologia este esențială: stăpânirea romană în Dacia a durat din 106 până în 271 d.Hr., când împăratul Aurelian a retras administrația și armata, dar nu și populația romanizată.

Romanizarea și Etnogeneza Românească

Romanizarea a fost un proces complex și de lungă durată prin care populația locală și-a însușit limba latină, cultura și civilizația romană. Factorii care au contribuit la acest proces au fost:

• Administrația romană - toți funcționarii foloseau latina ca limbă oficială
• Armata romană $40.000-50.000 de soldați$ - a avut un rol crucial în răspândirea limbii și obiceiurilor romane
• Veteranii romani - au fost împroprietăriți, formând familii și rămânând în provincie
• Coloniștii aduși din toate părțile imperiului
• Urbanizarea - orașele (colonii și municipii) au fost focare de romanizare
• Viața economică - integrarea în sistemul economic imperial
• Creștinismul - răspândit în limba latină

După retragerea aureliană (271 d.Hr.), majoritatea populației a continuat să locuiască în spațiul nord-dunărean, iar procesul de romanizare a continuat și în afara fostei provincii.

Continuitatea și formarea poporului român

Etnogeneza românească s-a bazat pe două sinteze fundamentale:

1. Sinteza daco-romană - fuziunea dintre autohtoni și coloniști
2. Asimilarea slavilor de către populația daco-romană

Limba română, formată până în secolul al VIII-lea, are o structură care reflectă acest proces:

• Substratul daco-moesic (cca. 200 cuvinte)
• Stratul latin $60-80$
• Adstratul slav (influență semnificativă)

Procesul etnogenezei s-a încheiat spre sfârșitul secolului al VIII-lea, rezultând poporul român, singurul popor romanic din Europa de Est.

Istoricii și Romanitatea Românilor

Afirmarea romanității românilor a reprezentat mereu mai mult decât o problemă științifică - a fost și un semn al asumării identității europene. În contrast, accentuarea exclusivă a tradiției traco-getice a reflectat tendința de izolare într-o identitate istorică autarhică.

În contextul actual, când România face parte din Uniunea Europeană alături de vecinii săi, argumentul întâietății istorice nu mai are valoare politică. Astfel, dezbaterea științifică poate progresa spre o mai bună înțelegere a modului în care identitatea românească s-a cristalizat și transmis de-a lungul generațiilor.

Concepte cheie:

• Romanizare - proces istoric complex prin care populațiile cucerite de romani și-au însușit limba latină, cultura și civilizația romană
• Etnogeneză - procesul istoric, etno-lingvistic și cultural de formare a unui popor

De reținut: Romanitatea românilor reprezintă unul dintre elementele fundamentale ale identității noastre naționale, demonstrând continuitatea și rezistența culturală într-un spațiu de interferență între mai multe civilizații.

Autonomiile Locale și Construcția Statală în Spațiul Românesc

Transilvania: de la voievodat la principat

La începutul secolului al X-lea, ungurii s-au instalat în Câmpia Panonică și au început cucerirea teritoriilor dintre Tisa, Crișuri și Someș. Conform cronicii Gesta Hungarorum, ei s-au confruntat cu voievodatele conduse de Menumorut, Glad și Gelu.

În secolele XI-XIII, maghiarii au cucerit treptat Transilvania, încercând să organizeze un principat și comitate. Prima menționare a unui voievod al Transilvaniei datează din 1176 (Leustachius). Voievodul Transilvaniei:

• Era vasal regelui Ungariei, care îl numea în funcție
• Avea atribuții administrative, judiciare și militare

La conducerea Transilvaniei participau și stările privilegiate:

• Nobilimea maghiară
• Patriciatul săsesc
• Fruntașii secuilor
• Clerul catolic

După răscoala de la Bobâlna (1437), s-a format Unio Trium Nationum (alianța celor trei "națiuni" privilegiate), excludând românii din viața politică, deși aceștia erau majoritari.

Structura etnică și religioasă a Transilvaniei:

• Românii - majoritari, ortodocși, considerați doar "tolerați"
• Maghiarii - stabiliți după anul 1000, catolici
• Secuii - înrudiți cu maghiarii, colonizați din secolul XII pentru apărarea trecătorilor
• Sașii - de origine germană, colonizați în secolele XII-XIII

Organizarea Administrativ-Teritorială a Transilvaniei

Transilvania era împărțită în:

1. Comitate - unități administrative specifice regatului maghiar

   • Primul comitat: Bihorul (1111), urmat de Crasna și Dăbâca (1164)

2. Scaune - unități administrative specifice sașilor și secuilor

   • Șapte scaune + două districte formau "Universitatea sașilor"
   • Sașii au primit privilegii prin documentul Andreanum (1224)

3. Districte - teritorii autonome locuite de români

   • Erau conduse de juzi, cnezi sau voievozi
   • Funcționau conform "legii românești" (Țara Maramureșului, Țara Făgărașului, Țara Bârsei)

Constituirea Principatului Transilvaniei

În 1526, la Mohacs, oștile otomane au înfrânt rezistența maghiară, iar în 1541 partea centrală a Ungariei a devenit pașalâc. Transilvania a ieșit de sub autoritatea maghiară, transformându-se într-un principat autonom sub suzeranitate otomană, condus de un principe ales de Dietă și confirmat de sultan.

Întemeierea statelor medievale românești

Țara Românească s-a format prin unificarea formațiunilor politice menționate în Diploma Cavalerilor Ioaniți (1247). Voievodul Litovoi (1277-1279) a încercat să obțină independența față de Ungaria, dar a fost ucis în luptă.

Tradiția "descălecatului" lui Negru Vodă din Făgăraș (1291) marchează începuturile statului muntean. Unificarea teritoriului sud-carpatic a fost finalizată de Basarab I Întemeietorul (1310-1352), care a obținut independența Țării Românești prin victoria de la Posada (1330) împotriva regelui Ungariei.

Memorează! Victoria de la Posada (1330) a marcat obținerea independenței Țării Românești și este redată în "Cronica pictată de la Viena".

Întemeierea Moldovei și Instituțiile Medievale Românești

Moldova s-a format în două etape:

1. Organizarea unei "mărci de apărare" împotriva tătarilor (1352-1353), cu capitala la Baia, sub suzeranitate maghiară
2. Obținerea independenței prin Bogdan I (1359-1365), care a trecut munții din Maramureș și l-a înfrânt pe Balc, reprezentantul autorității maghiare

Sub Petru I Mușat (1375-1391), Moldova s-a consolidat teritorial și a bătut primele monede. Expansiunea a continuat sub Alexandru cel Bun (1400-1432), care a obținut Cetatea Albă și a organizat structurile interne ale statului.

Transformarea instituțiilor medievale românești

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, domnia a devenit o funcție administrativă, iar domnul un înalt dregător al Porții Otomane. În secolul al XVIII-lea, Poarta a inaugurat regimul fanariot (1711 în Moldova, 1716 în Țara Românească), domnii fiind numiți direct din cartierul Fanar al Constantinopolului.

Caracteristici ale regimului fanariot:

• Tronul se cumpăra cu mari sume de bani
• Schimbările de domni erau foarte dese $2,5-3 ani în medie$
• Boierii pământeni au fost treptat eliminați din conducere
• Fiscalitatea a crescut excesiv
• Funcțiile se vindeau

După Pacea de la Karlowitz (1699), Transilvania a devenit o provincie a Imperiului Habsburgic, condusă de un guvernator ales de Dietă și confirmat de Curtea de la Viena.

Instituțiile principale ale statelor medievale românești

• Domnia - instituția centrală, domnul având putere absolută
• Sfatul domnesc - format din mari boieri cu dregătorii și clerul înalt
• Adunarea Țării - reunea reprezentanții stărilor privilegiate
• Biserica - principalul sprijin al domniei, mitropolitul fiind primul sfetnic

Instituțiile Țărilor Române și Consecințele Lor

Administrația teritorială

• Țara Românească era împărțită în județe
• Moldova era împărțită în ținuturi

Armata

• Oastea cea mare - toți locuitorii capabili să poarte arme
• Oastea cea mică - curteni, garda domnului și cetele militare ale boierilor

Consecințele formării instituțiilor

Prin dezvoltarea instituțiilor, societatea medievală românească s-a afirmat cu structuri politice, administrative, juridice și religioase proprii. Existența acestor instituții a favorizat:

• Reglementarea relațiilor sociale
• Dezvoltarea politicii externe
• Progresul economic și integrarea în circuitul economic european
• Acordarea de privilegii negustorilor străini

O caracteristică esențială a societății românești din această perioadă a fost evoluția unitară a Țării Românești și Moldovei în ceea ce privește formele instituționale.

Concluzii

Evoluția formelor de organizare din spațiul românesc - de la obști sătești la autonomii locale și state medievale - a asigurat perpetuarea civilizației românești. Statele medievale românești s-au integrat în tiparul european feudal prin:

• Dezvoltarea instituțională
• Structuri politice similare celor din restul Europei
• Preluarea de modele din Imperiul Bizantin (sud), de la populația slavă (est) și din Ungaria (vest)

Reflecție: Deși statele medievale românești nu s-au unit într-unul singur în această perioadă, ele au jucat un rol important în istoria Europei, mai ales în contextul luptei antiotomane.

Domnitorii în Evul Mediu: Confruntarea cu Imperiul Otoman

Statele medievale românești s-au dezvoltat într-un context geopolitic complex, fiind nevoite să facă față expansiunii Imperiului Otoman. Domnitorii au adoptat strategii diverse pentru a-și păstra independența și autonomia.

Politica externă a Moldovei

Petru Mușat (1375-1391) a încheiat o alianță cu regele Poloniei, Vladislav Iagello (tratatul de la Radom, 1389, ratificat la Lublin, 1390) - un act cu caracter explicit antiungar.

Mircea cel Bătrân și politica antiotomană

Mircea cel Bătrân (1386-1418) a fost unul dintre cei mai importanți domnitori ai Țării Românești. El a inițiat o politică de rezistență față de Imperiul Otoman prin:

• Preluarea stăpânirii Dobrogei (1388-1389)
• Intervenția în favoarea țarului Strațimir de la Vidin
• Organizarea unei expediții la sudul Dunării împotriva bazelor otomane (1394)

Momentul culminant al confruntării sale cu sultanul Baiazid a fost bătălia de la Rovine (1394/1395), unde turcii au suferit o grea înfrângere. În așteptarea unei noi ofensive otomane, Mircea a încheiat un tratat de alianță cu regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei (Brașov, 7 martie 1395) - prima alianță antiotomană din istoria sud-estului european.

Înfrângerea lui Baiazid la Ankara de către Timur Lenk (1402) a deschis perioada marilor inițiative ale lui Mircea în raport cu Imperiul Otoman. El a încercat să exploateze criza otomană sprijinind diferiți pretendenți la tronul sultanului.

Domnia lui Musa (1411-1413), un pretendent susținut de Mircea, a marcat apogeul politic și diplomatic al domnului român.

Strategie antiotomană: Mircea cel Bătrân a folosit atât mijloace militare directe (Rovine), cât și strategii diplomatice complexe, sprijinind diferiți pretendenți la tronul otoman pentru a slăbi unitatea imperiului.

Strategia Antiotomană a lui Mircea cel Bătrân

Conflictul dintre Țara Românească și Imperiul Otoman a început ca urmare a intervenției lui Mircea în teritoriile de la sudul Dunării, pe care le revendica sultanul Baiazid I. Preluând stăpânirea Dobrogei (1388-1389) și sprijinindu-l pe țarul Strațimir de la Vidin, Mircea a provocat inevitabil reacția otomană.

În 1394, domnitorul român a organizat o expediție la sud de Dunăre împotriva bazelor achingiilor (corpuri neregulate de cavalerie otomană), pentru a împiedica raidurile acestora de pradă în Țara Românească.

Confruntarea decisivă dintre cele două forțe a avut loc la Rovine (1394 sau 1395), într-o zonă muntoasă a Țării Românești, unde turcii au fost înfrânți. Pentru a se pregăti de o nouă ofensivă otomană, Mircea a încheiat un tratat de alianță cu regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei (Brașov, 7 martie 1395), care prevedea ajutor reciproc împotriva turcilor.

Fidel cauzei creștine, Mircea a participat la cruciada antiotomană europeană, care s-a încheiat nefericit cu înfrângerea oștilor creștine la Nicopole (septembrie 1396). Cu toate acestea, domnitorul român a reușit să-și recâștige puterea în 1397, înlăturându-l pe Vlad Uzurpatorul, un pretendent sprijinit de otomani.

Un moment crucial pentru politica lui Mircea a fost înfrângerea lui Baiazid la Ankara (1402) de către Timur Lenk. Profitând de criza de succesiune din Imperiul Otoman, Mircea a sprijinit diferiți pretendenți la tronul sultanului, încercând să împiedice consolidarea puterii otomane.

În 1409, pentru a contracara ascensiunea lui Soliman, Mircea l-a sprijinit pe Musa, un alt fiu al lui Baiazid. Cu ajutor românesc și sârbesc, Musa a preluat conducerea părții europene a imperiului în 1411, marcând apogeul influenței politice și diplomatice a lui Mircea cel Bătrân.

Lecție de istorie: Strategia lui Mircea cel Bătrân demonstrează importanța combinării acțiunilor militare directe cu demersurile diplomatice și alianțele regionale în confruntarea cu un adversar superior numeric.