Introducere în Istoria pentru Bacalaureat

Portofoliul de istorie pentru examenul de Bacalaureat reprezintă o sinteză esențială a temelor majore din istoria României și a Europei. Aceste materiale sunt organizate tematic pentru a facilita înțelegerea proceselor istorice complexe și a relațiilor dintre evenimente.

Documentul acoperă subiecte fundamentale precum formarea poporului român, romanitatea românilor, evoluția regimurilor politice în secolul XX, precum și transformările politice și sociale care au modelat România modernă.

Formarea poporului român

Poporul român și limba română s-au format pe baza a trei componente esențiale: geto-dacii, romanii și slavii.

Geto-dacii sunt același popor (numiți geți de greci și daci de romani) și fac parte din neamul tracilor. Aceștia au avut doi conducători de seamă: Burebista, care a unit toate triburile geto-dacice și a creat un stat puternic ce depășea granițele actuale ale României, și Decebal, care a refăcut statul dac și a purtat războaie importante cu romanii $101-102 și 105-106$. După ultimul război, Dacia a fost cucerită de Imperiul Roman, iar Decebal s-a sinucis.

Important! Deși statul lui Decebal era mai mic decât cel al lui Burebista, acesta era mai dezvoltat din punct de vedere economic, ceea ce a reprezentat o amenințare pentru Imperiul Roman.

Romanii au cucerit Dobrogea în 46 î.Hr. (integrând-o în provincia Moesia), iar în 106 d.Hr. au transformat Dacia în provincie romană. Astfel a început procesul de romanizare - adoptarea de către geto-daci a limbii latine, culturii și obiceiurilor romane.

Procesul de romanizare

Romanizarea a fost favorizată de mai mulți factori esențiali:

• Administrația romană - în care se vorbea exclusiv limba latină
• Armata romană - numeroasă și vorbitoare de limba latină
• Coloniștii romani - aduși din întreaga lume romană
• Veteranii - care primeau pământuri și se stabileau în Dacia
• Urbanizarea - întemeierea orașelor de tip municipii și colonii
• Religia - producerea unui sincretism religios (contopirea religiei dacice cu cea romană)
• Creștinismul - răspândit în limba latină, dovedit de numeroase cuvinte religioase românești de origine latină (biserică-basilica, Dumnezeu-Domine Deus, cruce-crux)

În anul 275, împăratul Aurelianus a retras armata și administrația din Dacia din cauza atacurilor popoarelor migratoare. Această acțiune, numită Retragerea Aureliană, nu a oprit procesul de romanizare, deoarece coloniștii au rămas în Dacia.

Știai că? Dobrogea a rămas sub stăpânire romană până în anul 602, ceea ce a consolidat și mai mult procesul de romanizare în această zonă.

Slavii au sosit în număr mare în secolul VI, contribuind la procesul de formare a poporului român, deși în 602 majoritatea au trecut la sud de Dunăre, în Peninsula Balcanică.

Etnogeneza românească

Etnogeneza (formarea poporului român) și a limbii române s-a încheiat în secolul VIII. Vocabularul de bază al limbii române are:

• aproximativ 60% cuvinte de origine latină
• aproximativ 20% cuvinte de origine slavă
• aproximativ 10% cuvinte de origine dacică
• aproximativ 10% alte influențe

La începutul Evului Mediu, românii erau menționați în izvoarele istorice sub diferite denumiri: vlahi, volohi, blahi, valahi.

Primele mențiuni despre românii din Evul Mediu timpuriu se găsesc în tratatul militar Strategikon (sec. VII) al împăratului bizantin Mauricius, unde populația de la nord de Dunăre era numită "roman", și în lucrarea Despre administrarea imperiului (sec. X) a împăratului Constantin al VII-lea, care vorbește despre originea latină a populației de la gurile Dunării.

Cronicarii și umaniștii români au scris despre romanitatea, unitatea și continuitatea românilor. Nicolaus Olahus și Grigore Ureche (sec. XVI), Miron Costin (sec. XVII), Constantin Cantacuzino și Dimitrie Cantemir (sec. XVII-XVIII) au susținut în lucrările lor originea latină a românilor și unitatea lor de neam.

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

În secolul XVIII au apărut teorii care contestau continuitatea și romanitatea românilor. Teoria imigraționistă, promovată de F.I. Sulzer, susținea că românii s-au format la sud de Dunăre și au migrat la nord abia în secolul XIII, după venirea ungurilor și sașilor în Transilvania.

Aceste teorii au apărut într-un context politic specific: românii din Transilvania se aflau sub stăpânire habsburgică și luptau pentru drepturi egale cu națiunile privilegiate (maghiarii, sașii și secuii). Ioan Inochenție Micu a redactat petiția Supplex Libellus, trimisă la Viena, cerând drepturi politice pentru românii din Transilvania și argumentând că aceștia sunt aici din vechime.

Teoria imigraționistă a fost combătută de reprezentanții Școlii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ion Budai-Deleanu), care susțineau originea pur latină a românilor.

Atenție! Argumentele istorice privind romanitatea și continuitatea românilor au avut întotdeauna o dimensiune politică importantă, fiind folosite pentru a justifica drepturi politice și naționale.

În 1871, Robert Roesler a dezvoltat teoria imigraționistă (Teoria roesliană), susținând că:

• dacii au fost distruși în războaiele cu romanii
• Dacia nu a putut fi romanizată în perioada scurtă de stăpânire romană
• toți locuitorii au părăsit Dacia în timpul Retragerii Aureliene
• poporul român s-a format la sud de Dunăre și a migrat la nord abia în secolul XIII

Combaterea teoriilor imigraționiste

B.P. Hasdeu și A.D. Xenopol au combătut teoria lui Roesler, susținând romanitatea românilor și formarea poporului român la nord de Dunăre, cu următoarele argumente:

• dacii nu au fost exterminați, existând dovezi despre o revoltă a acestora împotriva romanilor în anul 117
• există numeroase dovezi arheologice, numismatice și lingvistice care demonstrează continuitatea daco-romanilor
• există dovezi ale prezenței dacilor în armata romană
• izvoarele istorice atestă prezența românilor la nord de Dunăre încă din secolul IX

După Marea Unire din 1918, când Transilvania s-a unit cu România, continuitatea românilor a fost din nou contestată. Istoricii români au reacționat prin lucrări importante:

• Vasile Pârvan - "Getica"
• Gheorghe I. Brătianu - "O enigmă și un miracol istoric: Poporul român"

Studiul romanității românilor este esențial deoarece oferă informații cruciale despre originea, formarea și continuitatea poporului român și a limbii române pe acest teritoriu.

Reține! Dezbaterea despre romanitatea românilor nu este doar una istorică, ci a avut profunde implicații politice, fiind folosită atât pentru a susține, cât și pentru a contesta drepturile românilor în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Secolul XX între democrație și totalitarism

După Primul Război Mondial, Europa a cunoscut o dezvoltare a regimurilor democratice, dar și ascensiunea regimurilor totalitare: comunismul în Rusia, fascismul în Italia și nazismul în Germania.

La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, nazismul și fascismul au dispărut, însă comunismul a rămas și s-a extins în Europa de Est, inclusiv în România. În paralel, în Europa de Vest s-a consolidat democrația. Abia la sfârșitul secolului XX regimurile comuniste din Europa de Est s-au prăbușit.

Forme de guvernare în secolul XX:

1. Monarhia - statul este condus de un monarh, cu putere transmisă ereditar

   • La începutul secolului XX predominau monarhiile în Europa
   • După cele două războaie mondiale, numărul lor a scăzut considerabil
   • În România, monarhia a fost înlăturată în 1947

2. Republica - statul este condus de un președinte ales prin vot pentru o perioadă limitată

Regimuri politice în secolul XX

Regimurile democratice se caracterizează prin:

• vot liber
• alegeri periodice
• pluripartidism (existența mai multor partide politice)
• separarea puterilor în stat (legislativă - Parlamentul, executivă - Guvernul, judecătorească - instanțele de judecată)
• respectarea drepturilor și libertăților cetățenești

Regimurile totalitare prezintă următoarele caracteristici:

• alegeri falsificate sau suspendate
• monopartidism (existența unui singur partid politic)
• concentrarea puterii în mâinile dictatorului
• încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești
• înființarea poliției politice (CEKA-NKVD-KGB în Rusia, GESTAPO în Germania, SECURITATEA în România)
• eliminarea adversarilor politici
• subordonarea intereselor individuale celor ale statului
• cultul personalității conducătorului
• cenzurarea mass-mediei

Observație! Diferența fundamentală între regimurile democratice și cele totalitare constă în raportul dintre stat și individ: în timp ce democrațiile pun accent pe drepturile individuale, regimurile totalitare subordonează individul intereselor statului.

Cele mai reprezentative democrații din secolul XX au fost Marea Britanie, Franța și SUA, ale căror modele au fost adoptate și de alte state.

Modele democratice și cauze ale totalitarismului

Există două modele democratice principale:

1. Modelul anglo-american - sistem bipartid:

   • În Marea Britanie: Partidul Conservator și Partidul Laburist
   • În SUA: Partidul Republican și Partidul Democrat

2. Modelul francez - sistem multipartid, cu guvernare prin coaliții

După Al Doilea Război Mondial, democrațiile s-au dezvoltat în Europa de Vest, punându-se bazele Uniunii Europene, în timp ce în Europa de Est s-au instalat regimuri comuniste, care au rezistat până în 1989. După această dată, fostele state comuniste au revenit la regimuri democratice.

Cauzele apariției regimurilor totalitare:

1. Situația dificilă din timpul Primului Război Mondial
2. Nemulțumirile provocate de prevederile tratatelor de pace
3. Situația economică precară cauzată de Marea Criză Economică $1929-1933$

În perioada interbelică, regimurile totalitare din Europa au fost:

• Regimul comunist din Rusia
• Regimul fascist din Italia
• Regimul nazist din Germania

După Al Doilea Război Mondial au rămas doar regimurile comuniste în Europa de Est, inclusiv în România, care s-au prăbușit abia în 1989.

Concluzie: Secolul XX a reprezentat o luptă continuă între ideologia democratică și cea totalitară, cu perioade alternante de dominație a uneia sau a celeilalte în diferite părți ale Europei.