Funcția de relație și sistemul osos

Funcția de relație este realizată prin cooperarea mai multor sisteme importante: sistemul osos, muscular, nervos, endocrin și analizatorii. Împreună, acestea asigură interacțiunea continuă cu mediul intern și extern.

Sistemul locomotor, format din sistemul osos și muscular, permite mișcarea și deplasarea organismului în mediu. Oasele reprezintă partea pasivă a acestui sistem, formând scheletul care servește ca suport pentru mușchi.

Scheletul uman este prezentat în două perspective principale: vedere frontală și dorsală. Acesta include oase importante precum frontalul și parietalul (la nivelul craniului), clavicula și scapula (în zona toracelui), humerusul (la braț), femurul (la picior) și multe altele.

Știai că? Sistemul osos nu este doar un cadru rigid - este un țesut viu care se regenerează constant și îndeplinește funcții esențiale precum stocarea de minerale și producerea de celule sanguine.

Alcătuirea scheletului

Oasele sunt structuri dure și solide care, articulate între ele, formează scheletul. Există 223 de oase în corpul uman, clasificate în: oase lungi, late și scurte. Scheletul se împarte în trei regiuni principale: scheletul capului, scheletul trunchiului și scheletul membrelor.

Scheletul capului conține 22 de oase, dintre care 8 formează neurocraniul (care protejează encefalul) și 14 formează viscerocraniul sau craniul facial. Oasele craniene importante includ: frontalul, parietalul, temporalul, occipitalul, sfenoidul, etmoidul, nazalul și mandibula.

Scheletul trunchiului are ca element principal coloana vertebrală, formată din 33-34 de vertebre. Acestea, prin suprapunerea orificiilor vertebrale, formează canalul vertebral care adăpostește măduva spinării. O vertebră tipică este formată din corp (de formă cilindrică) și arcul vertebral. Între corpurile vertebrale se găsesc discurile intervertebrale, care permit îndoirea coloanei.

Vertebrele prezintă proeminențe numite apofize, care servesc pentru inserția mușchilor (apofiza spinoasă, apofizele transverse) și pentru articulația dintre vertebre (apofizele articulare).

Reține! Discurile intervertebrale sunt structuri fibrocartilaginoase care acționează ca amortizoare, absorbind șocurile și permițând flexibilitatea coloanei vertebrale.

Regiunile coloanei vertebrale

Coloana vertebrală este împărțită în cinci regiuni distincte, fiecare cu caracteristici proprii. Înțelegerea acestora te va ajuta să apreciezi complexitatea structurii care susține corpul nostru.

Regiunea cervicală cuprinde primele 7 vertebre, dintre care primele două sunt speciale: atlasul (prima vertebră) are formă inelară și nu prezintă corp, iar axisul (a doua vertebră) are un dinte care pătrunde în inelul atlasului, permițând rotația capului.

Regiunea toracală conține 12 vertebre care prezintă fațete articulare pentru coaste. Regiunea lombară are 5 vertebre, cele mai voluminoase, care suportă o mare parte din greutatea corpului.

Regiunea sacrală este formată din 5 vertebre sudate care formează osul sacru. Acesta se articulează lateral cu oasele coxale. În final, regiunea coccidiană (coccisul) rezultă din fuzionarea a 4-5 vertebre coccigiene.

Coloana vertebrală nu este dreaptă, ci prezintă curburi care îi conferă rezistență și flexibilitate, permițând absorbția șocurilor în timpul mișcării.

Important! Coloana vertebrală are dublă funcție: de susținere a corpului și de protecție a măduvei spinării, fiind esențială pentru transmiterea impulsurilor nervoase între creier și restul corpului.

Scheletul membrelor superioare

Membrele superioare ne oferă precizia și dexteritatea necesare pentru a manipula obiecte și a realiza activități complexe. Hai să vedem cum sunt structurate!

Membrele superioare se compun din două părți principale: centura scapulară și membrul superior propriu-zis. Centura scapulară leagă membrul superior de torace și este formată din claviculă și scapulă (omoplat), care este sudată cu osul coracoid.

Membrul superior este alcătuit din trei segmente:

• Brațul - format din humerus, un os lung care se articulează cu scapula la nivelul umărului
• Antebrațul - conține două oase paralele: radiusul (lateral) și ulna sau cubitusul (medial)
• Mâna - o structură complexă formată din oase carpiene (8 oase mici aranjate în două rânduri), metacarpiene (5 oase care formează palma) și falange (oasele degetelor)

Degetele mâinii, cu excepția policelui (degetul mare), au trei falange: proximală, medie și distală. Policele are doar două falange: proximală și distală.

Știai că? Aproape un sfert din toate oasele corpului uman se găsesc în mâini! Această abundență de oase permite dexteritatea excepțională a mâinilor umane, esențială pentru activități fine și precise.

Scheletul membrelor inferioare

Membrele inferioare sunt adaptate pentru susținerea greutății corpului și locomoție. Structura lor robustă reflectă aceste funcții importante.

Membrele inferioare sunt alcătuite din centura pelviană și membrul inferior propriu-zis. Centura pelviană este formată din osul coxal, care rezultă din sudarea a trei oase primitive: ilionul, ischionul și pubisul. Cele două oase coxale se articulează posterior cu sacrul și anterior între ele la nivelul simfizei pubiene, formând bazinul.

Membrul inferior este format din următoarele segmente:

• Coapsa - conține femurul, cel mai lung și mai puternic os din corpul uman
• Genunchiul - include rotula, un os sesamoid dezvoltat în tendonul mușchiului cvadriceps
• Gamba - formată din două oase: tibia (medial) și peroneul sau fibula (lateral)
• Piciorul - similar mâinii, dar adaptat pentru susținere și mers, include:
  • Tarsul (7 oase, inclusiv calcaneul și astragalul)
  • Metatarsul (5 oase lungi)
  • Falangele (oasele degetelor)

Piciorul uman are o structură arcuită care asigură amortizarea șocurilor în timpul mersului și alergării.

Important! Deși seamănă structural cu mâna, piciorul are adaptări specifice pentru susținere și locomoție, inclusiv un calcaneu proeminent care formează călcâiul și arcuri plantare care distribuie greutatea corpului.

Articulațiile

Articulațiile reprezintă punctele de legătură dintre oase, permițând diverse grade de mobilitate. Ele sunt esențiale pentru funcționarea sistemului locomotor.

După gradul de mobilitate, articulațiile se clasifică în:

• Sinartroze - articulații fixe, fără mobilitate, unde oasele sunt unite prin suturi dințate (ex. suturile craniene)
• Amfiartroze - articulații cu mobilitate redusă, între care se interpune o formațiune fibrocartilaginoasă (ex. discurile intervertebrale)
• Diartroze (artrodii) - articulații cu mobilitate mare

O diartoză tipică include:

• Fețele articulare ale oaselor, acoperite cu cartilaj articular
• Capsula articulară fibroasă, căptușită pe fața internă cu membrana sinovială
• Cavitatea articulară
• Lichidul sinovial (sinovia), care facilitează alunecarea suprafețelor osoase
• Ligamente, fascicule de țesut conjunctiv care întăresc capsula

În unele articulații $genunchi, articulația temporo-mandibulară$ există meniscuri sau discuri care corectează nepotrivirile între oasele articulate.

Atenție! Mișcările forțate pot produce entorse (întinderi sau smulgeri de ligamente) sau luxații (când oasele ies din articulație). Entorsele se tratează prin bandaje compresive, iar luxațiile necesită repoziționarea oaselor prin manevre manuale sau chirurgicale.