Regiunea orală - structură și componente

Regiunea orală reprezintă poarta de intrare în sistemul digestiv și include multiple structuri specializate. Buzele sunt formate din trei părți distincte: partea cutanată, partea intermediară (roșul buzelor) și partea mucoasă. Partea intermediară este un epiderm modificat, subțire și lipsit de pigmenți.

Anatomia buzelor include elemente specifice precum șanțul nazolabial, tuberculul labial maxilar (dezvoltat la bebeluși pentru supt), șanțul mentolabial și comisurile orale. Aceste structuri nu doar facilitează alimentația, dar sunt implicate și în comunicare și expresii faciale.

Știai că? Aspectul părții intermediare a buzelor (roșul buzelor) poate oferi indicii despre anumite afecțiuni cardiace, datorită naturii sale de epiderm modificat și vascularizației bogate.

Inervația regiunii orale este asigurată în principal de nervul facial, responsabil pentru controlul mușchilor implicați în expresiile faciale și alimentație.

Musculatura și vascularizația regiunii orale

Musculatura regiunii orale este complexă și coordonată de nervul facial. Mușchiul orbicular al buzelor are un rol esențial în închiderea și deschiderea gurii, fiind format din partea marginală și partea labială. Alți mușchi importanți includ mușchii zigomatici (mare și mic), buccinatorul, mentalul și rizorius Santorini.

Vascularizația este asigurată de artera facială, care se ramifică în arterele labiale superioară și inferioară. Artera labială superioară trimite ramuri septale care irigă septul nazal. Drenajul venos se realizează prin vena facială și ramurile sale labiale superioare și inferioare.

Inervația senzitivă este complexă și provine din mai multe surse. Nervul facial trimite ramuri buccinator, nazolabial, mandibular și malar. Nervul maxilar, prin nervul infraorbital, furnizează ramuri labiale superioare, iar nervul mandibular, prin nervul mental, asigură ramuri labiale inferioare.

Această rețea complexă de mușchi, vase și nervi permite buzelor să îndeplinească funcții esențiale precum alimentația, vorbirea și expresia emoțiilor.

Cavitatea orală și palatul

Cavitatea orală se extinde de la buze până la gâtlej și este delimitată inferior de o diafragmă musculară. Ea se împarte în vestibulul oral (spațiul dintre buze și arcade dentare) și cavitatea orală propriu-zisă. Aceste două compartimente comunică prin spațiile interdentare și spațiul retromolar.

Obrazul este format din mușchiul buccinator în profunzime și corpul adipos al obrazului dedesubt. Glanda parotidă își varsă secreția în cavitatea orală prin canalul parotidian Stenon/Stensen, care se deschide la nivelul molarului 2 superior.

Palatul prezintă două porțiuni: palatul dur și palatul moale (vălul palatin). Palatul dur conține structuri specifice precum rafeul palatului (median), plicile palatine transversale (evidente la bebeluși, cu rol în supt), papila incisivă și orificiile palatinale.

Important! Plicile palatine transversale sunt mai evidente la bebeluși, având un rol crucial în procesul de supt, dar devin mai puțin proeminente odată cu înaintarea în vârstă.

Vascularizația palatului este asigurată de artera maxilară prin artera palatină descendentă, care se ramifică în artera palatină mare și arterele palatine mici. Inervația senzitivă provine de la nervul maxilar prin nervul palatin mare.

Gingia, limba și triunghiul sublingual

Gingia (gingiile) este vascularizată de ramurile peridentale ale arterelor faciale și labiale. Inervația ei provine din nervul maxilar prin plexul dental superior și nervul mandibular prin nervul alveolar inferior și nervul mental.

Triunghiul sublingual conține glanda sublinguală și canalul excretor al glandei submandibulare. În această regiune găsim frâul limbii cu cele două caruncule sublinguale, canalul sublingual mare Bartholin și canalul submandibular Wharton. Posterior se află plica sublinguală, care conține canalele sublinguale minore Rivinus.

Limba are o formă variabilă și participă la multiple acte fiziologice: masticație, deglutiție, supt și fonație. Ea prezintă două fețe inegale, având dosul limbii mai extins. Mucoasa linguală este permanent umedă pentru a facilita funcțiile sale.

Din punct de vedere structural, limba are un sept median care o împarte în două jumătăți simetrice. Septul este vizibil central și inferior, dar nu și pe dosul limbii în partea anterioară. Limba se fixează de osul hioid, asigurându-i-se astfel stabilitatea necesară pentru funcțiile sale complexe.

Structura limbii și papilele linguale

Dosul limbii se împarte în corp (cu șanțul median anterior) și rădăcină, separate prin șanțul terminal în formă de V. Corpul include partea anterioară (presulcală), iar rădăcina corespunde părții posterioare (postsulcale). La vârful șanțului terminal se află foramen caecum (orificiul orb).

Limba prezintă patru tipuri de papile linguale, fiecare cu structură și rol distinct:

• Papilele filiforme - cele mai numeroase și mici, având doar rol mecanic
• Papilele fungiforme - în formă de ciupercă, peste 100 la număr, cu rol gustativ
• Papilele foliate - cu rol mecanico-gustativ
• Papilele valate/circumvalate/caliciforme - caracteristice limbii, așezate anterior și paralel cu șanțul terminal, formând "V"-ul lingual, în număr de 9-11

Curiozitate: Papilele valate, deși puține la număr $doar 9-11$, conțin cea mai mare concentrație de receptori gustativi și sunt esențiale pentru perceperea gustului amar!

Pe fața inferioară a limbii, la nivelul corpului, se găsește frâul limbii. Glandele salivare linguale includ glanda linguală posterioară $cu porțiunea profundă/glanda gustatorie Ebner și porțiunea superficială/glanda rădăcinii limbii$ și glanda linguală anterioară/apicală Nuhn și Blandin.

Musculatura limbii

Musculatura limbii se împarte în mușchi extrinseci și mușchi intrinseci, formând un sistem muscular complex cu fibre care se întrepătrund.

Dintre mușchii extrinseci, mușchiul genioglos este principal, situat pe linia mediană, cu rol de protrusor (scoate limba) și depresor (trage limba spre regiunea sublinguală). Mușchiul hioglos, cu formă dreptunghiulară și poziție laterală, este depresor și retractor al limbii. Mușchiul stiloglos, cel mai lateral și de formă cilindrică, este elevator și retractor. Mușchiul palatoglos, cilindric și medial de mușchiul stiloglos, participă la înghițire și supt. Mușchiul condroglos, situat sub mușchiul hioglos, are aceeași funcție și inserție ca acesta.

Mușchii intrinseci includ: mușchiul longitudinal superior (nepereche, ridică vârful limbii), mușchiul vertical (turtește și mărește lățimea limbii), mușchiul transvers (îngustează și mărește grosimea limbii) și mușchiul longitudinal inferior (pereche, cilindric și turtit, situat inferior între mușchii genioglos și hioglos).

Această arhitectură musculară complexă permite limbii să realizeze mișcări fine și precise esențiale pentru vorbire, masticație și deglutiție. Coordonarea acestor mușchi face posibilă articularea sunetelor și manipularea alimentelor în cavitatea bucală.

Vascularizația și inervația limbii

Vascularizația arterială a limbii este asigurată de artera linguală (ramură din artera carotidă externă), care se ramifică în ramuri dorsale ale limbii, artera sublinguală și artera profundă a limbii/ranină (care vascularizează fața dorsală). Drenajul venos se realizează prin vena linguală (care se varsă în vena jugulară internă), cu venele dorsale ale limbii, vena sublinguală și vena profundă a limbii.

Inervația limbii este complexă și împărțită în două componente majore:

Inervația senzorială a corpului limbii este asigurată de nervul lingual (ramură a nervului mandibular), care trimite ramuri linguale și sublinguale. Rădăcina limbii este inervată de nervul glosofaringian prin ramurile linguale. Ocazional, nervul facial poate contribui la inervația linguală.

Inervația gustativă este distribuită diferit: corpul limbii primește fibre gustative prin nervul facial via coarda timpanului, care se unește cu nervul lingual (fibrele provin din nervul intermediar Wrisberg prin ganglionul geniculat). Rădăcina limbii primește inervație gustativă de la nervul glosofaringian prin ganglionul superior.

Observație clinică: Leziunile nervului facial pot afecta simțul gustativ în partea anterioară a limbii $2/3 anterioare$, în timp ce leziunile nervului glosofaringian afectează gustul în 1/3 posterioară a limbii.

Glandele salivare

Glandele salivare se împart în seroase $glanda parotidă și porțiunea profundă a glandei linguale posterioare/glanda lui Ebner$ și mixte. O patologie frecventă este sialolitiaza (ptialolitiaza) - litiaza căilor salivare.

Glanda parotidă este situată retromandibular și își varsă secreția în vestibulul oral prin canalul parotidian Stenon/Stensen, care se deschide la nivelul molarului 2 superior. Nervul facial traversează glanda formând plexul intraparotidian, dar nu are legături funcționale cu aceasta.

Vascularizația arterială a glandei parotide provine din artera carotidă externă prin artera auriculară posterioară, artera temporală superficială și artera maxilară. Drenajul venos se face prin vena retromandibulară (care se varsă în vena jugulară internă) și venele plexului pterigoidian.

Inervația secretomotorie este asigurată de ramurile postganglionare ale nervului auriculotemporal (ramură a nervului mandibular). Drenajul limfatic se realizează prin nodulii limfatici parotidieni superficiali și profunzi, care includ nodulii preauriculari, infraauriculari și intraglandulari.

Aplicație clinică: Mumpsul (oreionul) este o infecție virală care afectează frecvent glanda parotidă, cauzând inflamație și durere. Virusul poate fi transmis prin picături respiratorii sau contact direct cu saliva infectată.

Glandele submandibulară, sublinguală și salivare mici

Glanda submandibulară secretă un produs mixt sero-mucos. Este situată anterior-inferior de glanda parotidă, în regiunea cervicală anterioară, lateral-inferior de mușchiul milohioidian. Partea sa conică anterioară continuă cu canalul submandibular Wharton. Vascularizația este asigurată de ramurile glandulare ale arterei faciale, drenajul venos prin vena facială, iar inervația secretomotorie de la nervul lingual prin nodulii submandibulari.

Glanda sublinguală (Rivinus) are o secreție mixtă, predominant mucoasă. Este cea mai anterioară dintre glandele salivare majore, situată în loja proprie din regiunea sublinguală. Atinge partea conică anterioară și canalul glandei submandibulare, dar este separată de acesta prin mușchiul milohioidian. Secreția este eliminată prin canalul sublingual mare Bartholin și canalele sublinguale minore Rivinus, care se deschid în plicile sublinguale.

Vascularizația glandei sublinguale provine din artera sublinguală (ramură a arterei linguale), drenajul venos prin vena sublinguală, iar inervația secretomotorie de la nervul lingual.

Glandele salivare mici sunt distribuite în întreaga mucoasă orală și includ glandele labiale, bucale, molare, palatine și linguale. Secreția lor este controlată de sistemul nervos autonom: parasimpaticul stimulează, iar simpaticul inhibă secreția.

Bine de știut: Deși mai mici, glandele salivare minore produc aproximativ 10% din volumul total de salivă și sunt esențiale pentru menținerea umidității constante a mucoasei bucale!

Dinții și inervația lor

Dinții formează arcade care se ating atunci când gura este închisă, creând ocluzia (mușcătura) individuală. Dentiția completă include incisivi (2), canini (1), premolari (2) și molari (3) în fiecare cadran. Structura fiecărui dinte cuprinde coroana, coletul (acoperit de gingie) și rădăcina.

Pentru identificarea dinților se folosește un sistem de notație, unde primul număr indică semicadranul, iar al doilea număr poziția dintelui. De exemplu, 3.7 reprezintă molarul 2 din stânga jos.

Vascularizația arterială a dinților provine din artera maxilară (ramură a arterei carotide externe) prin arterele alveolare, care trimit ramuri dentare. Drenajul venos se realizează prin vena maxilară în vena retromandibulară, care se varsă în vena jugulară internă.

Inervația este asigurată de nervul trigemen: arcada superioară de nervul maxilar prin nervii alveolari superiori (posterior, mediu, anterior) care formează plexul alveolar superior; arcada inferioară de nervul mandibular prin nervul alveolar inferior care formează plexul alveolar inferior.

Aplicație practică: Anesteziile dentare vizează blocarea transmiterii nervoase prin aceste plexuri alveolare, motiv pentru care stomatologii trebuie să cunoască excelent anatomia inervației dentare pentru a obține o anestezie eficientă!

Această rețea complexă de inervație explică de ce durerile dentare pot fi atât de intense și pot iradia în regiuni învecinate, precum fața sau urechea.