Oasele: clasificare și structură

Oasele sunt cel mai dur țesut conjunctiv din organism, având roluri multiple precum suport, protecție și depozitarea calciului și fosfaților. Ele sunt alcătuite din celule, substanță fundamentală densă și mineralizată, plus fibre de colagen care conferă flexibilitate.

După formă, oasele se clasifică în: oase plate (craniu, scapulă, stern), oase lungi (membrele), oase scurte (carpiene, tarsiene) și oase neregulate (vertebre). Scheletul uman se împarte în scheletul axial (coloană, cap, torace) și scheletul periferic $membre și centurile scapulară/pelvină$.

Structura oaselor lungi include diafiza (porțiunea dreaptă), epifizele (capetele) și metafiza (zona de tranziție). Epifizele sunt acoperite de cartilaj articular care permite mișcarea fără frecare, iar diafiza este învelită de periost, un țesut conjunctiv care conține celule formatoare de os (osteoblaste).

💡 Osul crește în lungime datorită plăcii epifizare, o zonă de cartilaj de creștere situată între diafiză și epifiză. După ce creșterea se oprește, acest cartilaj este înlocuit complet cu țesut osos.

Structura histologică și formarea osului

Osul compact al diafizei este format din unități structurale numite osteoane. Fiecare osteon are un canal central cu vase și nervi, înconjurat de lamele osoase concentrice ce conțin osteocite în lacune. Între osteoane se află lamele interstițiale (osteoane incomplete).

Celulele osoase evoluează de la osteoblaste (celule tinere active ce produc colagenul și hidroxiapatita) la osteocite (celule mature care hrănesc osul). Toate aceste structuri sunt interconectate prin canale perforante și canaliculi care permit circulația nutrienților.

Formarea osului (osificarea) începe în a 6-a săptămână a dezvoltării embrionare și se realizează prin două mecanisme: osificarea intramembranoasă (în oasele plate ale craniului) și osificarea encondrală (în oasele lungi). În osificarea intramembranoasă, osteoblastele migrează în membrane, formând centre de osificare care apoi se extind și se unesc.

💡 În spațiile dintre trabeculele de os spongios format în procesul de osificare apare măduva osoasă roșie hematogenă, esențială pentru producerea celulelor sanguine (hematopoieză).

Osificarea și remodelarea osoasă

Osificarea encondrală are loc în oasele lungi, formând os compact (lamelar, dens). Procesul începe când osteoblastele se dezvoltă în membrana din jurul tijei cartilaginoase și depun os compact în jurul acesteia. Osificarea continuă la suprafață, iar în interior rămâne o cavitate cu măduvă osoasă.

După pubertate, zona de cartilaj se îngustează, formând placa epifizară care se va osifica în timp, oprind creșterea osului în lungime. Acest proces este controlat hormonal, inclusiv de hormonii sexuali.

Remodelarea osoasă este un proces continuu chiar și după încheierea creșterii oaselor. Ea se bazează pe interacțiunea dintre osteoblaste (care formează os) și osteoclaste (care dizolvă osul, eliberând calciu și fosfat). La persoanele tinere predomină activitatea osteoblastelor, iar la vârstnici cea a osteoclastelor.

💡 Predominanța activității osteoclastelor la vârstnici duce la osteoporoză, cu pierdere de calciu și fragilizarea oaselor. Prevenția include un aport crescut de calciu și activitate fizică regulată, care stimulează osteoblastele prin stresul mecanic.

Articulațiile: structură și clasificare

Articulațiile sunt zonele de întâlnire a două sau mai multe oase, studiate de artrologie. În funcție de gradul de mobilitate, ele se clasifică în trei categorii principale.

Sinartrozele sunt articulații aproape sau total imobile, formate din două capete osoase adiacente separate de țesut fibros sau cartilaj subțire. Exemple: suturile craniene, gomfoza (implantarea dintelui în alveolă) și sindesmoza (între radius și ulnă).

Amfiartrozele sunt articulații semimobile, cu două capete osoase separate de cartilaj. Exemple tipice sunt articulațiile dintre vertebre (cu discuri intervertebrale care absorb șocurile), simfiza pubiană și articulația sacro-iliacă. Acestea permit mișcări limitate, cum ar fi aplecările înainte sau lateral.

Diartrozele sau articulațiile sinoviale permit mișcări ample și libere. Structura lor include două capete osoase acoperite de cartilaj articular, învelite într-o capsulă fibroasă ce formează o cavitate sinovială. Membrana sinovială secretă lichidul sinovial vâscos și lubrifiant. Unele diartroze au burse (saci cu lichid) și meniscuri (discuri cartilaginoase), cum sunt cele din genunchi.

💡 Stabilitatea articulațiilor este asigurată atât de ligamente (fascicule groase din capsula fibroasă) cât și de mușchii atașați oaselor. Un exemplu perfect este articulația umărului, unde capătul proximal al humerusului este menținut de mușchii inserați pe el.

Articulația genunchiului

Genunchiul reprezintă una dintre cele mai complexe articulații ale corpului, fiind o diartroză cu o structură specializată pentru stabilitate și mobilitate. Componentele principale includ femurul (osul coapsei), tibia (osul gambei) și rotula (patela).

Suprafețele articulare ale acestor oase sunt acoperite cu cartilaj articular și protejate de o capsulă articulară căptușită cu membrană sinovială. Această membrană secretă lichidul sinovial vâscos care lubrifiază articulația, reducând frecarea dintre oase în timpul mișcării.

Stabilitatea articulației este asigurată de ligamentul rotulian care coboară de la partea inferioară a rotulei la tibie, precum și de meniscurile - două structuri semicirculare din fibrocartilaj care acoperă suprafața articulară a tibiei. Genunchiul prezintă și multiple burse - saci plini cu lichid sinovial care protejează structurile și facilitează mișcarea.

💡 Bursa subcutanată prepatelară și cea infrapatelară au rol esențial în protejarea rotulei în poziția în genunchi, prevenind traumatismele și reducând frecarea dintre piele și proeminențele osoase.

Mișcările articulare

Mișcările în diartroze au loc sub acțiunea mușchilor scheletici, care au un capăt atașat de o parte fixă a articulației și celălalt capăt de partea mobilă. Contracția musculară determină tracțiunea părții mobile, rezultând mișcarea.

Principalele tipuri de mișcări includ: flexia (reducerea unghiului dintre două oase) și extensia (creșterea unghiului dintre oase). Alte mișcări importante sunt abducția (îndepărtarea membrului de linia mediană a corpului) și adducția (apropierea membrului de linia mediană).

Rotația reprezintă mișcarea unei părți a corpului în jurul axei sale și poate fi medială (spre linia mediană) sau laterală (dinspre linia mediană). Forme specifice de rotație includ pronația (rotația antebrațului cu palma orientată posterior) și supinația (rotația antebrațului cu palma orientată anterior).

💡 Pentru realizarea locomoției este esențială prezența grupurilor musculare antagoniste care efectuează mișcări opuse. De exemplu, flexorii reduc unghiul articular, iar extensorii îl măresc, permițând astfel controlul precis al mișcării.

Țesutul muscular: tipuri și caracteristici

Țesutul muscular este unul dintre cele patru țesuturi de bază ale organismului, având capacitatea de a se contracta și a efectua lucru mecanic. Unitatea structurală este fibra musculară - o celulă cu formă alungită specializată pentru contracție.

Mușchii striați scheletici sunt sub control voluntar, fiind inserați pe oase pentru a asigura mișcarea. Fibrele lor sunt alungite, cilindrice, cu capete rotunjite și conțin mulți nuclei periferici. Acești mușchi au cea mai mare viteză de contracție, dar cea mai mică capacitate de a rămâne contractați.

Mușchiul striat cardiac funcționează involuntar și formează peretele inimii. Fibrele sale sunt alungite, cilindrice și ramificate, cu un nucleu central și conexiuni speciale numite joncțiuni de tip "gap" în discurile intercalare. Viteza de contracție și capacitatea de a rămâne contractat sunt intermediare.

💡 Mușchii netezi sunt cei mai lenți în contracție, dar pot rămâne contractați foarte mult timp, o adaptare esențială pentru funcțiile lor în organe precum tubul digestiv, tractul respirator și vasele sanguine, unde mențin tonusul pe perioade îndelungate.

Structura mușchiului striat scheletic

Mușchiul striat scheletic exercită forță asupra oaselor prin contracție (mecanism activ ce apare doar în urma stimulării) și relaxare (mecanism pasiv). Pentru realizarea mișcării este nevoie de două grupuri musculare antagoniste care execută acțiuni opuse.

Structura țesutului muscular include mai multe straturi de țesut conjunctiv: endomisium (învelește fiecare fibră), perimisium (învelește fasciculele musculare) și epimisium (învelește întregul mușchi). Fascia este învelișul exterior al mușchiului, iar tendonul reprezintă continuarea acestor învelișuri conectând mușchiul de os.

La nivel celular, fibra musculară conține miofibrile - filamente filiforme organizate în sarcomere, care reprezintă unitatea funcțională a mușchiului. Sarcomerele conțin două tipuri de miofilamente: filamente groase de miozină și filamente subțiri de actină, a căror dispunere creează aspectul striat caracteristic.

💡 Contracția musculară se produce când filamentele de actină sunt trase unul spre celălalt de-a lungul filamentelor opuse de miozină. Acest proces necesită energie sub formă de ATP, produsă de numeroasele mitocondrii din sarcoplasmă (citoplasma fibrelor musculare).

Organizarea structurală a mușchiului scheletic

Mușchiul striat scheletic prezintă o organizare ierarhică complexă, de la nivel macroscopic până la nivel molecular. Fasciculele musculare sunt grupuri de fibre învelite de perimisium, iar mai multe fascicule formează mușchiul întreg, învelit în epimisium și fascie.

Fiecare fibră musculară (celulă) este învelită în sarcolemă (membrana celulară) și conține sarcoplasmă (citoplasmă) în care se găsesc nuclei multipli periferici, mitocondrii și reticulul sarcoplasmatic. Acest reticul specializat stochează ionii de calciu necesari pentru declanșarea contracției.

În sarcoplasmă se găsesc miofibrile, care la rândul lor sunt formate din unități repetitive - sarcomerele. Structura sarcomerului include banda A (zonă densă ce conține miozină și actină suprapuse), banda I (zonă clară formată doar din actină) și zona H (conține doar miozină). Linia Z marchează limitele sarcomerului și reprezintă zona de ancorare a filamentelor de actină.

💡 Neuronii motori inervează fibrele musculare, transmițând impulsurile nervoase care declanșează eliberarea de calciu din reticulul sarcoplasmatic și inițierea contracției. Un singur neuron motor împreună cu toate fibrele musculare pe care le inervează formează o unitate motorie.