Sistemul Nervos - Organizare și Funcții

Sistemul nervos poate fi clasificat din două perspective. Topografic acesta se împarte în sistem nervos central (encefal și măduvă spinării) și periferic (nervi și ganglioni nervoși). Fiziologic se împarte în somatic (al vieții de relație) și vegetativ (al organelor interne).

Sistemul nervos vegetativ are două componente cu efecte opuse: simpatic (activ în condiții de stres) și parasimpatic (activ în condiții normale). Efectele simpaticului includ: midriază (dilatarea pupilei), tahicardie, bronhodilatare și inhibarea secreției digestive. Parasimpaticul produce: mioză (constricția pupilei), bradicardie, stimularea secreției și motilității digestive.

Funcția de bază a sistemului nervos este realizarea actelor reflexe prin intermediul arcurilor reflexe. Un arc reflex complet include: receptor, cale aferentă (senzitivă), centru nervos, cale eferentă (motorie) și efector. Reflexele pot fi somatice (monosinaptice sau polisinaptice) și vegetative.

Bun de știut! Măduva spinării are două funcții principale: reflexă (prin substanța cenușie) și de conducere (prin substanța albă). Căile ascendente conduc informații senzitive, iar cele descendente transmit comenzi motorii.

Bolile sistemului nervos includ meningita, encefalita, accidentul vascular cerebral (AVC) și coma.

Analizatorii - Structură și Funcții

Analizatorii sunt sisteme complexe care percep și interpretează stimulii din mediu. Fiecare analizator are trei segmente: periferic (receptori), intermediar (căi de conducere) și central (cortex cerebral).

Analizatorul vizual permite perceperea luminii și formelor. Receptorii vizuali sunt celulele cu conuri (pentru vedere diurnă) și bastonașe (pentru vedere nocturnă) din retină. Acomodarea la apropiere se realizează prin bombarea cristalinului, iar adaptarea la lumină prin midriază și mioză. Imaginea formată pe retină este reală, mai mică și răsturnată, fiind apoi interpretată de cortexul occipital.

Analizatorul auditiv transformă undele sonore în senzație auditivă. Sunetul este captat de pavilion, transmis prin conductul auditiv extern la timpan, apoi prin osciorele urechii medii până la urechea internă. Celulele senzitive din organul Corti transformă vibrațiile în impulsuri nervoase care ajung la cortexul temporal.

Analizatorul vestibular asigură simțul echilibrului. Receptorii din urechea internă (crestele ampulare și maculele) detectează poziția și mișcarea capului, transmițând informații către cortex și cerebel.

Analizatorul cutanat are receptori pentru sensibilitatea tactilă (corpusculii Meissner și Merkel), termică (corpusculii Ruffini pentru cald și Krause pentru rece) și dureroasă (terminații nervoase libere). Informațiile ajung la cortexul somestezic din girul postcentral.

Important! Pielea reprezintă un câmp receptor extins pentru sensibilitatea exteroceptivă, fiind esențială pentru interacțiunea noastră cu mediul extern.

Printre afecțiunile analizatorilor se numără cataracta, glaucomul, conjunctivita, otita și herpesul.

Glandele Endocrine - Secreții și Efecte

Sistemul endocrin cuprinde glande care secretă hormoni direct în sânge, reglând numeroase procese fiziologice.

Hipofiza, situată în craniu sub hipotalamus, secretă hormonul de creștere (STH), prolactina și hormoni glandulotropi care stimulează alte glande. În lobul posterior se depozitează hormonii produși de hipotalamus: ADH (antidiuretic) și oxitocina. Afecțiunile hipofizei includ diabetul insipid, nanismul, gigantismul și acromegalia.

Tiroida, localizată sub laringe, secretă hormonii T3 și T4 care stimulează metabolismul, creșterea și activitatea sistemului nervos. Hiposecreția la copil produce nanismul tiroidian (talie mică, retard mintal), iar la adult mixedem. Hipersecreția cauzează boala Basedow-Graves.

Suprarenalele au două părți: corticosuprarenala (care secretă cortizol) și medulosuprarenala (care secretă adrenalină și noradrenalină). Adrenalina are efecte similare stimulării simpatice: tahicardie, midriază și bronhodilatare.

Pancreasul endocrin secretă insulina (singurul hormon care scade glicemia) și glucagonul (care crește glicemia). Hiposecreția insulinei produce diabetul zaharat, manifestat prin poliurie, polidipsie și hiperglicemie.

Gonadele (ovare la femei, testicule la bărbați) sunt glande mixte care produc gameți și hormoni sexuali. Hormonii sexuali influențează creșterea, dezvoltarea caracterelor sexuale secundare și producerea gameților.

De reținut! Hormonii formează un sistem complex de reglare, multe glande fiind interconectate într-o ierarhie funcțională, cu hipofiza în rol central.

Dezechilibrele hormonale pot provoca diverse afecțiuni, de la tulburări metabolice la probleme de creștere și dezvoltare.

Sistemul Osos - Structură și Funcții

Scheletul uman este împărțit în trei regiuni principale: craniul, trunchiul și membrele. Această structură de susținere asigură forma corpului și protejează organele interne.

Craniul se compune din cutia craniană (neurocraniu), care protejează encefalul, și oasele feței (viscerocraniu). Principalele oase ale craniului includ frontalul, occipitalul, parietalele, temporalele, sfenoidul, etmoidul, maxilarul superior și mandibula.

Scheletul trunchiului conține coloana vertebrală $33-34 vertebre dispuse pe 5 regiuni$, coastele (12 perechi) și sternul. Împreună, acestea formează cutia toracică și protejează măduva spinării, inima și plămânii.

Scheletul membrelor superioare include centura scapulară (claviculă și omoplat), humerus, radius, ulnă și oasele mâinii. Scheletul membrelor inferioare conține centura pelviană (oasele coxale), femur, rotulă, tibie, peroneu și oasele piciorului.

Important pentru examene! Creșterea oaselor în grosime se realizează prin periost și continuă după 20 de ani sub acțiunea STH. Creșterea în lungime se realizează prin cartilajul diafizo-epifizar și se oprește la sfârșitul adolescenței.

Oasele îndeplinesc multiple funcții: susținere (dau formă corpului), protecție (a organelor vitale), rezervă de săruri minerale (Ca și Mg) și producție de sânge prin măduva hematogenă.

Deformările coloanei vertebrale includ scolioza (deviere laterală), cifoza (curbură exagerată posterioară) și lordoza (curbură exagerată anterioară).

Sistemul Muscular - Grupele de Mușchi

Mușchii scheletici sunt grupați după regiunile corpului în: mușchii capului, gâtului, trunchiului și membrelor.

Mușchii capului includ mușchii mimicii (frontalul, orbicularul ochilor) și cei masticatori (marele maseter). Mușchii gâtului cuprind pielosul gâtului, sternocleidomastoidienii și hioidieni.

Mușchii trunchiului se împart în: mușchii spatelui și cefei (trapezul, marele dorsal), mușchii toracelui (pectoralii, dințații, intercostalii, diafragmul) și mușchii abdomenului (drept abdominal, oblici, transvers).

Mușchii membrelor superioare includ deltoidul (umăr), bicepsul și tricepsul brahial (braț), flexorii și extensorii degetelor (antebraț și mână). Mușchii membrelor inferioare cuprind fesierii, cvadricepsul femural, bicepsul femural, tricepsul sural și mușchii plantei.

Contracțiile musculare pot fi izometrice (tensiune fără modificarea lungimii) sau izotonice (modificarea lungimii cu tensiune constantă). După numărul de stimuli, contracțiile pot fi: secusa (contracție unică) sau tetanosul (contracție normală, susținută).

Bun de reținut! Sistemul locomotor funcționează prin cooperarea dintre oase (componenta pasivă) și mușchi (componenta activă). Mușchii se contractă cu consum de energie pentru a deplasa oasele.

Bolile sistemului muscular includ întinderile și rupturile musculare, care afectează capacitatea de mișcare și pot necesita perioade lungi de recuperare.

Aparatul Digestiv - Procese și Transformări

Digestia reprezintă totalitatea transformărilor mecanice, fizice și chimice la care sunt supuse alimentele pentru a rezulta nutrimentele. Acest proces complex se desfășoară în diferite segmente ale tubului digestiv.

În cavitatea bucală are loc masticația (proces mecanic), dizolvarea sării și zahărului (proces fizic) și atacul amidonului de către amilaza salivară (proces chimic). Se formează bolul alimentar care, prin deglutiție, trece în faringe, esofag și stomac.

În stomac, alimentele sunt mărunțite prin contracția mușchilor netezi și sunt amestecate cu sucul gastric. Acesta conține apă, mucus protector, acid clorhidric și enzime (pepsină, labferment, gelatinază, lipază). Se formează chimul gastric care trece în duoden.

Intestinul subțire este locul celei mai importante etape a digestiei. Aici acționează: bila (emulsionează lipidele), sucul pancreatic (conține tripsinp, chimotripsină, lipază, amilază) și sucul intestinal. Produși finali ai digestiei sunt aminoacizii, acizii grași și glicerina, și monozaharidele.

Absorbția intestinală reprezintă trecerea nutrimentelor în sânge și limfă. Aceasta poate fi pasivă (fără consum de energie) sau activă (cu consum de energie). Calciul se absoarbe împreună cu vitamina D, iar fierul cu vitamina C.

În intestinul gros au loc fermentația, putrefacția și absorbția apei și sărurilor minerale. Bacteriile simbionte produc vitaminele B și K. Rezultă fecalele care se elimină prin defecație.

Reține pentru examen! Bila, secretată de ficat, nu conține enzime dar are rol esențial în digestia lipidelor prin emulsionarea lor, stimularea lipazelor și facilitarea absorbției.

Bolile aparatului digestiv includ ciroza hepatică, litiaza biliară, enterocolita, stomatita, cariile dentare și pancreatita.

Aparatul Circulator - Sânge și Circulație

Sistemul circulator asigură transportul substanțelor în organism prin două circuite principale: circulația mare și circulația mică.

Grupele sanguine se clasifică în funcție de prezența sau absența aglutinogenelor (A, B) și a aglutininelor (α, β):

• Grupa A: aglutinogen A, aglutinină β
• Grupa B: aglutinogen B, aglutinină α
• Grupa AB: aglutinogene A și B, fără aglutinine
• Grupa O: fără aglutinogene, aglutinine α și β

Transfuzia cu grupă incompatibilă duce la hemoliză (aglutinarea și liza hematiilor). Persoanele cu Rh negativ nu pot primi sânge Rh pozitiv.

Circulația mare (sistemică) transportă sângele oxigenat de la ventricul stâng (VS) prin aortă către țesuturi, iar sângele dezoxigenat se întoarce prin venele cave în atriul drept (AD).

Circulația mică (pulmonară) transportă sângele dezoxigenat de la ventriculul drept (VD) prin artera pulmonară către plămâni, iar sângele oxigenat se întoarce prin venele pulmonare în atriul stâng (AS).

Activitatea inimii cuprinde sistole (contracții) și diastole (relaxări). Un ciclu cardiac durează 0,8 secunde. Frecvența cardiacă normală este de 75 bătăi/minut, iar debitul sistolic de 70 ml de sânge.

Informație utilă! Debitul cardiac reprezintă cantitatea de sânge pompată de inimă într-un minut și se calculează înmulțind frecvența cardiacă cu debitul sistolic: FC × DS = 75 × 70 = 5250 ml sânge/minut.

Tensiunea arterială reprezintă presiunea sângelui în artere. Valorile normale sunt 100-120 mmHg (sistolică) și 70-80 mmHg (diastolică). Consumul exagerat de sare, alcool, stresul și obezitatea pot crește tensiunea arterială.

Bolile aparatului circulator includ cardiopatia ischemică, hemoragiile, anemia și leucemia.

Aparatul Respirator - Ventilație și Schimburi Gazoase

Respirația implică două procese principale: ventilația (mișcările respiratorii) și schimbul de gaze.

Inspirația este un proces activ realizat prin contracția mușchilor intercostali și a diafragmei. Când volumul toracelui crește, volumul plămânilor crește și aerul cu oxigen intră în plămâni datorită scăderii presiunii intrapulmonare.

Expirația este în mod normal un proces pasiv, realizat prin relaxarea mușchilor intercostali și a diafragmei. Volumul toracelui și al plămânilor scade, presiunea intrapulmonară crește și aerul cu CO₂ este eliminat. În efort, expirația devine activă, implicând și mușchii abdominali.

Schimbul de gaze alveolar (pulmonar) constă în difuzia O₂ din alveole în sânge și a CO₂ din sânge în alveole. Schimbul de gaze celular (tisular) implică difuzia O₂ din sânge în țesuturi și a CO₂ din țesuturi în sânge.

Transportul oxigenului se realizează predominant (98,5%) prin legarea de hemoglobină, formând oxihemoglobină. Transportul dioxidului de carbon se face în principal (90%) sub formă de bicarbonat de sodiu în plasmă.

Bun de știut pentru teste! Capacitatea vitală (CV) reprezintă volumul maxim de aer care poate fi expirat după o inspirație maximă. Se calculează adunând volumul curent (VC), volumul inspirator de rezervă (VIR) și volumul expirator de rezervă (VER): CV = VC + VIR + VER.

Afecțiunile aparatului respirator includ gripa, emfizemul și fibroza pulmonară, care afectează capacitatea de ventilație și schimbul de gaze.

Aparatul Excretor și Aparatul Reproducător

Aparatul Excretor - Formarea și Eliminarea Urinei

Urina se formează în nefroni, unitățile funcționale ale rinichilor. Eliminarea se realizează prin traseul: rinichi → uretere → vezică urinară → uretră → exterior (micțiune).

Formarea urinei implică trei procese:

• Filtrarea glomerulară: formarea urinei primare $180l/zi$, care conține apă, uree, acid uric, creatinină, săruri minerale, aminoacizi, vitamine și glucoză
• Reabsorbția tubulară: recuperarea substanțelor utile (apă, glucoză, aminoacizi, vitamine, săruri minerale), rezultând urina finală $1,8l/zi$
• Secreția tubulară: eliminarea substanțelor toxice, în exces, și a medicamentelor

Bolile aparatului excretor includ cistita, litiaza renală, nefrita și glomerulonefrita.

Aparatul Reproducător - Fiziologie și Planificare Familială

Gonadele (ovare la femei, testicule la bărbați) sunt glande mixte care produc gameți (ovule, spermatozoizi) și hormoni sexuali.

Aparatul reproducător feminin: Ovarele conțin foliculi în diferite stadii de dezvoltare. Ovulația reprezintă eliberarea ovulului din ovar. Fecundația are loc în trompa uterină, iar nidația este fixarea proembrionului în peretele uterin. Sarcina durează aproximativ 40 de săptămâni.

Aparatul reproducător masculin: Testiculele produc spermatozoizi în tubii seminiferi și testosteron în celulele interstițiale. Veziculele seminale și prostata secretă lichide care hrănesc și stimulează mobilitatea spermatozoizilor.

Important! Planificarea familială implică evitarea unei sarcini nedorite prin metode contraceptive: de barieră (prezervativ, diafragmă), chimice (pilule anticoncepționale) sau chirurgicale. Cuplurile cu risc genetic ar trebui să solicite sfaturi medicale specializate.

Afecțiunile aparatului reproducător includ anexita (la femei) și adenomul de prostată (la bărbați).

Acizi Nucleici și Informația Genetică

Acizii nucleici (ADN și ARN) reprezintă baza moleculară a informației genetice și a sintezei proteinelor.

Funcțiile ADN-ului includ:

• Replicarea (funcția autocatalitică): dublarea cantității de ADN înaintea diviziunii celulare, cu ajutorul enzimei ADN-polimerază
• Sinteza proteinelor (funcția heterocatalitică): transcripția (în nucleu) și translația (în citoplasmă)

Structura ADN-ului este formată din două catene antiparalele și complementare, spiralate și unite prin punți de hidrogen. Nucleotida, unitatea de bază, conține: o bază azotată (A, G, C sau T), un monozaharid (dezoxiriboză) și un rest fosfat.

ARN-ul diferă de ADN prin prezența ribozei (în loc de dezoxiriboză) și a uracilului (în loc de timină). ARN-ul mesager (ARNm) transportă informația genetică, iar ARN-ul de transfer (ARNt) transportă aminoacizii la locul sintezei proteice.

Genomul uman (cariotipul) conține 46 de cromozomi: 44 autozomi și 2 heterozomi (XX la femei, XY la bărbați). Gameții sunt celule haploide (23 cromozomi), iar celulele somatice sunt diploide (46 cromozomi).

Esențial pentru înțelegere! Materialul genetic diferă între virusuri, procariote și eucariote. Virusurile conțin doar ADN sau ARN, bacteriile au ADN și ARN dar fără nucleu, iar eucariotele au ADN și ARN organizate în nucleu și mai mulți cromozomi.

Mutageneza reprezintă procesul de apariție a mutațiilor, iar carcinogeneza este procesul de formare a cancerului. Tipurile de cancer includ carcinomul (țesut epitelial), sarcomul (țesut conjunctiv și muscular), mielomul (măduvă osoasă) și limfomul (ganglioni limfatici).