Analizatorul cutanat

Pielea este organul nostru cel mai extins, care ne permite să simțim atingerea, vibrațiile, presiunea, temperatura și durerea. Este formată din trei straturi principale, fiecare cu rol specific.

Epidermul este stratul exterior, format din țesut epitelial pluristratificat pavimentos cheratinizat. Nu conține vase de sânge, fiind hrănit prin difuziune de la sângele din derm. Conține două straturi importante: stratul germinativ (cu melanocite și cheratinocite care produc pigmentul pielii și celule noi) și stratul cornos (celule moarte, turtite, cu cheratină).

Dermul este un țesut conjunctiv dens care asigură nutriția epidermului. Conține terminații nervoase libere, anexe cutanate (fire de păr, mușchii firelor de păr), glande sebacee și sudoripare. Este format din stratul papilar $care formează crestele papilare - amprentele digitale$ și stratul reticular (cu fibre de colagen, elastină și reticulină).

Hipodermul este stratul profund format din țesut conjunctiv lax, bogat în adipocite. Aici se găsesc glomerulii glandelor sudoripare, bulbii firelor de păr și un depozit de grăsime cu rol de izolator termic.

Știai că? Amprentele tale digitale sunt unice și se formează la nivelul stratului papilar al dermului, unde papilele dermice creează acele modele distinctive care nu se repetă la nicio altă persoană!

Receptorii cutanați

Pielea noastră este înzestrată cu receptori specializați care ne permit să percepem diferite tipuri de senzații. Acești receptori transformă stimulii externi în impulsuri nervoase care ajung la creier.

Pentru sensibilitatea tactilă fină, avem Discurile Merkel și Corpusculii Meissner. Aceștia sunt stimulați de atingerea ușoară și deformările superficiale ale pielii. Impulsurile nervoase urmează un traseu prin ganglionul spinal, bulbul rahidian, talamus și ajung în girusul postcentral.

Pentru sensibilitatea tactilă grosieră folosim Corpusculii Ruffini (cu adaptare lentă), Corpusculii Golgi-Mazzoni și Corpusculii Vater-Pacini (voluminoși, cu adaptare rapidă). Ei sunt stimulați de presiune, deformare și întinderea tegumentului.

Sensibilitatea termică este asigurată de terminații nervoase libere, Corpusculii Krause (pentru rece) și Corpusculii Ruffini (pentru cald). Ei detectează stimulii termici inofensivi și transmit informațiile prin aceleași căi nervoase.

Sensibilitatea dureroasă este percepută prin terminații nervoase libere numite nociceptori, care pot detecta durerea lentă sau durerea rapidă. Semnalele de durere sunt transmise rapid către creier pentru a ne proteja de potențiale pericole.

Important! Câmpul receptor reprezintă aria tegumentară din care un singur neuron culege informații, iar acuitatea tactilă este capacitatea de a percepe distinct două puncte diferite aplicate pe piele.

Funcțiile pielii

Pielea nu este doar un organ al simțului, ci îndeplinește multiple funcții vitale pentru organismul nostru. Aceste funcții sunt esențiale pentru supraviețuire și menținerea homeostaziei.

Funcția de protecție este probabil cea mai evidentă - pielea acționează ca o barieră fizică împotriva microorganismelor, substanțelor chimice și traumatismelor mecanice. Stratul cornos, bogat în cheratină, este prima linie de apărare a corpului.

Termoreglarea este realizată prin vasodilație/vasoconstricție și prin activitatea glandelor sudoripare. Când corpul se încălzește, vasele de sânge se dilată și glandele sudoripare secretă transpirație care, prin evaporare, răcește suprafața pielii.

Funcția metabolică se manifestă prin sinteza vitaminei D cu ajutorul razelor UV și prin stocarea lipidelor în hipoderm. Vitamina D este esențială pentru absorbția calciului și sănătatea osoasă.

Funcțiile excretoare și senzoriale completează rolurile pielii. Prin transpirație, corpul elimină apa și substanțele toxice, iar prin numeroșii receptori, pielea ne permite să percepem lumea din jurul nostru - de la atingerea delicată a unei pene până la durerea intensă a unei arsuri.

Fascinant! Pielea ta este cel mai mare organ al corpului, cântărind aproximativ 3,6 kg și acoperind o suprafață de circa 2 metri pătrați la un adult!

Analizatorul vizual

Ochiul este un organ senzorial complex care ne permite să percepem lumina și să vedem lumea din jurul nostru. Este format din globul ocular și organele anexe (mușchii extrinseci, genele, sprâncenele, pleoapele, conjunctiva și glandele lacrimale).

Globul ocular este format din trei tunici:

• Tunica externă (fibroasă): include sclerotica opacă (partea albă, cu rol protector) și corneea transparentă (refractă lumina, avasculară dar inervată)
• Tunica medie (vasculară): coroida (pigmentată, vascularizată), corpul ciliar (conține mușchii ciliari pentru acomodare) și irisul (diafragma colorată care reglează cantitatea de lumină)
• Tunica internă: retina (receptorul care transformă lumina în impuls nervos)

Receptorii vizuali din retină sunt de două tipuri:

• Celulele cu conuri conțin pigmenți numiti iodopsine (pentru verde, roșu și albastru). Acestea sunt stimulate de lumina cu intensitate mare, asigură vederea diurnă și cromatică și sunt concentrate în fovea centralis (pata galbenă).
• Celulele cu bastonașe conțin un singur pigment, rodopsina. Sunt stimulate de lumina cu intensitate mică, asigură vederea nocturnă și acromatică și sunt localizate în periferia retinei.

Lumina parcurge mediile transparente (corneea, umoarea apoasă, cristalinul și corpul vitros) înainte de a ajunge la retină. Cristalinul, o lentilă biconvexă, are un rol esențial în focalizarea imaginilor pe retină.

Știai că? Fovea centralis, zona centrală a retinei, conține exclusiv celule cu conuri și reprezintă punctul cu cea mai mare acuitate vizuală. Când privești direct la ceva, imaginea cade exact pe această zonă!

Formarea imaginilor și calea vizuală

Vederea începe când lumina reflectată de obiectele din jur traversează mediile transparente ale ochiului și ajunge la retină. Aici se formează o imagine reală, mai mică și răsturnată a obiectului.

Stimulul vizual este lumina vizibilă, cu lungimi de undă între 390-770 nanometri, care include culorile spectrului: roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo și violet. Când lumina albă traversează o prismă, se descompune în aceste culori.

Calea de conducere vizuală începe cu transformarea luminii în impuls nervos la nivelul retinei. Axonii celulelor ganglionare formează nervul optic, care se împarte în ramura temporală și nazală. La nivelul chiasmei optice, fibrele nazale se încrucișează, iar apoi impulsurile nervoase ajung în lobul occipital, în aria vizuală primară.

Segmentul central al analizatorului vizual cuprinde aria vizuală primară, secundară și de asociație, care transformă informațiile primite în senzații vizuale. Aici se realizează interpretarea și recunoașterea imaginilor.

Fenomenele optice implică refracția luminii prin mediile transparente și focalizarea ei pe retină. Pentru a vedea clar obiecte la distanțe diferite, ochiul folosește mecanismul acomodării.

Important! Când privești obiecte la distanță mai mică de 6 metri, mușchii ciliari se contractă, ligamentele suspensoare se relaxează, iar cristalinul devine mai bombat, crescându-și capacitatea de refracție pentru a focaliza corect imaginea!

Vederea și acomodarea vizuală

Acomodarea pentru aproape este procesul prin care ochiul își ajustează focalizarea pentru a vedea clar obiectele apropiate. Există două puncte importante: Punctul Proxim $cel mai apropiat punct la care putem vedea clar - 15-25 cm$ și Punctul Remotum $punctul de la care începe vederea clară fără efort - 6 m$.

Când privim în depărtare, cristalinul este aplatizat și are o refracție mică. Când privim la distanțe sub 6 m, mușchii ciliari se contractă, ligamentele suspensoare se relaxează, iar cristalinul devine mai bombat, crescându-și capacitatea de refracție. Sub 15 cm, cristalinul nu se mai poate acomoda suficient.

Reflexul pupilar fotomotor reglează cantitatea de lumină care intră în ochi. În lumină intensă, mușchii circulari se contractă, micșorând pupila; în lumină slabă, mușchii radiari se contractă, dilatând pupila.

La nivelul retinei au loc fenomene chimice importante. Când lumina ajunge la receptori, pigmenții din membrana acestora se descompun, determinând modificări de permeabilitate și generând potențiale de receptor, care se transformă în impulsuri nervoase transmise către creier.

Vederea colorată este asigurată de celulele cu conuri:

• Culorile fundamentale (roșu, verde, albastru) stimulează conurile cu pigmenții corespunzători
• Culorile intermediare apar prin stimularea parțială a diferitelor tipuri de conuri
• Culoarea albă apare când toate tipurile de conuri sunt stimulate egal
• Negrul reprezintă absența stimulării conurilor

Fascinant! Adaptarea la întuneric durează aproximativ 30 minute, timp necesar pentru refacerea pigmenților vizuali, iar vederea nocturnă se bazează în principal pe bastonașe, care sunt mult mai sensibile la lumină decât conurile!

Adaptarea vizuală

Adaptarea vizuală reprezintă capacitatea ochilor noștri de a se ajusta la condiții diferite de iluminare, permițându-ne să vedem atât în plină zi, cât și în condiții de lumină redusă.

Adaptarea la întuneric durează aproximativ 30 de minute, interval în care are loc refacerea pigmenților vizuali. În prima fază a acestui proces, vederea este asigurată de conuri, iar apoi, pe măsură ce rodopsina se reface, bastonașele preiau funcția vizuală. Acest lucru explică de ce, atunci când intrăm într-o cameră întunecată, inițial nu vedem aproape nimic, dar treptat începem să distingem obiectele.

Adaptarea la lumină reprezintă timpul necesar descompunerii excesului de pigment care s-a refăcut pe parcursul întunericului. Când ieșim dintr-o cameră întunecată în plină lumină a zilei, simțim inițial o senzație de orbire, care dispare pe măsură ce pigmenții în exces se descompun.

Ambele procese de adaptare depind de condițiile de iluminare anterioare și de cantitatea de vitamina A disponibilă în organism. Vitamina A este esențială pentru sinteza rodopsinei și a iodopsinelor, iar deficitul ei poate duce la tulburări de vedere, în special în condiții de lumină redusă (hemeralopie sau orbire nocturnă).

Aplicație practică: Dacă vrei să vezi mai bine în întuneric, de exemplu când privești stelele, privește mai degrabă "din colțul ochiului" decât direct, deoarece bastonașele (responsabile pentru vederea nocturnă) sunt mai numeroase în periferia retinei!

Analizatorul acustico-vestibular

Urechea este un organ de simț complex care ne permite atât să auzim sunetele din jur, cât și să ne menținem echilibrul. Este formată din trei părți principale, fiecare cu structură și funcții specifice.

Urechea externă captează sunetele și le direcționează spre interiorul urechii. Este formată din pavilion (care funcționează ca o pâlnie), conductul auditiv extern (cu o lungime de aproximativ 2,5 cm și glande ce produc cerumen) și membrana timpanică (subțire, fixată pe osul temporal).

Urechea medie este o cavitate care transmite vibrațiile sonore de la timpan la urechea internă. Conține trei oscioare mici: ciocanul, nicovala și scărița. Trompa lui Eustachio conectează urechea medie cu nazofaringele, permițând echilibrarea presiunii. Cele două orificii - fereastra ovală și fereastra rotundă - comunică cu urechea internă.

Urechea internă (sau labirintul) conține receptorii auditivi și vestibulari. Este formată din labirintul osos (care include vestibulul osos, cele trei canale semicirculare osoase și melcul osos) și labirintul membranos (utriculă, saculă, canale semicirculare membranoase și melc membranos). Între labirintul osos și cel membranos se află perilimfa, iar în interiorul labirintului membranos se află endolimfa.

Organul Corti, situat în melcul membranos, conține celulele senzoriale cu cili (receptorii auditivi) și celule de susținere.

Fascinant! Cele trei oscioare din urechea medie (ciocanul, nicovala și scărița) sunt cele mai mici oase din corpul uman, iar scărița, cu o lungime de doar 2,6-3,4 mm, este cel mai mic os din întregul organism!

Receptorii acustico-vestibulari

Analizatorul acustico-vestibular conține două tipuri principale de receptori: acustici și vestibulari, fiecare cu structură și funcții specifice.

Receptorii acustici sunt celulele senzoriale din organul Corti, localizat în melcul membranos. Aceste celule ciliate transformă vibrațiile mecanice în impulsuri nervoase care sunt transmise către creier. Ele sunt stimulate de undele sonore care ajung în urechea internă și fac parte din sistemul auditiv.

Receptorii vestibulari sunt de două tipuri:

1. Maculele otolitice - localizate în utriculă și saculă, aceste structuri sunt responsabile pentru menținerea echilibrului static și detectarea accelerației liniare. Sunt alcătuite din celule de susținere și celule receptoare ciliate acoperite de o membrană cu otolite (cristale de carbonat de calciu) care se deplasează la schimbarea poziției capului.

2. Crestele ampulare - situate la baza canalelor semicirculare, sunt responsabile pentru menținerea echilibrului dinamic și detectarea accelerației circulare. Au o structură similară cu maculele, dar celulele ciliate sunt acoperite de o structură gelatinoasă numită cupulă, care se deplasează la rotirea capului.

Impulsurile nervoase generate de receptorii acustici și vestibulari sunt transmise prin nervul acustic (divizat în nervul cochlear și vestibular) către creier, unde sunt procesate și interpretate.

Important! Receptorii vestibulari sunt esențiali pentru orientarea în spațiu și coordonarea mișcărilor. Datorită lor putem ști dacă stăm în picioare, suntem culcați sau ne mișcăm, chiar și cu ochii închiși!

Fiziologia auzului și echilibrului

Analizatorul acustico-vestibular are două funcții majore: auditivă (perceperea sunetelor) și vestibulară (menținerea echilibrului).

Procesul auditiv începe când undele sonore (vibrațiile aerului) ajung la ureche. Aceste unde au caracteristici specifice: amplitudinea determină intensitatea sunetului $0-140 dB$, frecvența determină înălțimea sunetului $20-20.000 Hz$, iar vibrațiile însoțitoare determină timbrul sunetului.

Traseul undei sonore în ureche este complex: undele sunt captate de pavilion și direcționate prin canalul auditiv extern spre timpan, care vibrează. Vibrațiile sunt amplificate de cele trei oscioare din urechea medie și transmise la fereastra ovală. Aici, vibrațiile sunt transferate perilimfei din melc, care pune în mișcare membrana bazilară și endolimfa din canalul cohlear. Diferite frecvențe sonore stimulează zone specifice ale membranei bazilare: frecvențele înalte - baza melcului, frecvențele medii - centrul melcului, frecvențele joase - vârful melcului.

Echilibrul este menținut prin informațiile furnizate de receptorii vestibulari. Maculele otolitice detectă modificările liniare de poziție și accelerație, iar crestele ampulare detectă modificările circulare. Când capul se mișcă, endolimfa și otolitele din macule se deplasează, determinând înclinarea cililor celulelor receptoare. Similar, în creste, deplasarea endolimfei determină deplasarea cupulei. Aceste deformări ale cililor generează impulsuri nervoase care, prin nervul vestibular, ajung la creier, permițându-ne să ne menținem echilibrul și să ne coordonăm mișcările.

Aplicație practică: Când te învârți rapid și te oprești brusc, senzația de amețeală apare deoarece endolimfa din canalele semicirculare continuă să se miște pentru scurt timp, trimițând creierului informații contradictorii față de cele vizuale și proprioceptive!