Structura generală a analizatorilor

Analizatorii sunt sisteme complexe care transformă stimulii externi în senzații specifice. Funcționarea lor implică trei segmente distincte care lucrează împreună.

Segmentul periferic (receptorul) transformă energia stimulului (mecanică, chimică, termică) în impulsuri nervoase. Acest segment este adaptat pentru detectarea anumitor tipuri de stimuli.

Segmentul intermediar (de conducere) este format din căi nervoase prin care impulsul nervos ajunge la scoarța cerebrală. Există două tipuri de căi: directe (cu sinapse puține, pentru conducere rapidă) și indirecte (pentru conducere lentă).

Segmentul central este reprezentat de aria sensitivă specifică din scoarța cerebrală, unde impulsurile nervoase sunt transformate în senzații specifice (cutanate, vizuale, auditive etc.).

⚡️ Reține: Fiecare analizator are o zonă corticală specifică unde se formează senzația corespunzătoare stimulului recepționat!

Analizatorul cutanat (pielii)

Pielea este organul de simț care conține receptori pentru multiple tipuri de sensibilitate: tactilă, termică, dureroasă, presională și vibratorie. Fiecare tip de sensibilitate are propriul set de receptori și căi de conducere.

Sensibilitatea tactilă fină este detectată de mecanoreceptori precum corpusculii Meissner și discurile Merkel din derm. Impulsurile sunt conduse prin fasciculele spinobulbare Goll și Burdach până la ariile somestezice din girusul postcentral al lobului parietal.

Sensibilitatea tactilă grosieră, presională și vibratorie folosește mecanoreceptori mai diverși: corpusculii Meissner, Ruffini, Vater-Pacini și discurile Merkel, localizați în derm și hipoderm. Calea de conducere este prin fasciculele spinotalamice anterioare.

Sensibilitatea termică se bazează pe termoreceptori specifici (corpusculii Krause și Ruffini, terminații nervoase libere), iar impulsurile sunt conduse prin fasciculele spinotalamice laterale.

💡 Ariile somestezice din girusul postcentral sunt centrul unde toate tipurile de sensibilitate cutanată sunt interpretate, indiferent de calea de conducere folosită!

Sensibilitatea dureroasă și integrarea corticală

Sensibilitatea dureroasă folosește un sistem specializat de detectare și conducere. Receptorii durerii sunt chemoreceptorii reprezentați de terminații nervoase libere din epiderm, derm și hipoderm.

Informațiile despre durere sunt transmise rapid prin fasciculele spinotalamice laterale - aceeași cale folosită și pentru sensibilitatea termică. Această organizare explică de ce uneori durerea și temperatura pot fi percepute similar.

La nivelul segmentului central, în ariile somestezice din girusul postcentral al lobului parietal, impulsurile nervoase sunt transformate în senzații specifice: termice, dureroase și tactile. Aici are loc interpretarea finală a informațiilor primite.

🔍 Interesant! Sensibilitatea dureroasă și cea termică folosesc aceeași cale de conducere (fasciculele spinotalamice laterale), ceea ce explică de ce aplicarea de comprese reci poate reduce durerea!

Analizatorul vizual - Structura și funcția retinei

Ochii sunt organele care ne permit să recepționăm stimulii luminoși, oferindu-ne informații despre formă, mărime, distanță și culoare. Ei joacă un rol esențial în orientarea spațială și menținerea echilibrului.

Retina reprezintă segmentul periferic și este o membrană nervoasă complexă care căptușește interiorul globului ocular. Aici se găsesc trei tipuri principale de celule funcționale: fotoreceptorii (cu con și cu bastonaș), neuronii bipolari și neuronii multipolari.

Celulele cu con conțin pigmenți fotosensibili (iodopsine) sensibili la diferite culori (roșu, verde, albastru) și asigură vederea diurnă și cromatică. Celulele cu bastonaș conțin un singur tip de pigment (rodopsina) și permit vederea nocturnă, în alb-negru.

Retina prezintă două regiuni importante: pata galbenă (macula lutea) care conține foveea centralis cu celule cu con pentru vederea clară, și pata oarbă - locul unde nervul optic iese din glob și unde nu există fotoreceptori.

🔍 Vitamina A este esențială pentru formarea pigmenților vizuali din fotoreceptori - de aceea o deficiență poate duce la probleme de vedere, mai ales în condiții de lumină redusă!

Aparatul optic și acomodarea vizuală

Aparatul optic al ochiului transmite și focalizează razele luminoase pe retină, formând o imagine reală, mai mică și inversată a obiectului privit. Acest aparat include mai multe structuri transparente.

Corneea (componentă transparentă situată anterior), umoarea apoasă (între cornee și cristalin), cristalinul (lentilă biconvexă, elastică) și corpul vitros (gelatinos, transparent) permit trecerea luminii și focalizarea ei pe retină, unde pigmenții fotosensibili se descompun și generează impulsuri nervoase.

Acomodarea vizuală permite vederea clară a obiectelor situate la distanțe diferite. Pentru vederea de aproape, cristalinul se bombează și pupila se micșorează, iar pentru vederea la distanță, cristalinul se aplatizează și pupila se mărește. Aceste modificări sunt procese automate, controlate nervos.

Când nu există concordanță în sistemul optic apar defectele de vedere:

• Hipermetropia - imaginea se formează în spatele retinei, corectată cu lentile convergente
• Miopia - imaginea se formează înaintea retinei, corectată cu lentile divergente
• Astigmatismul - suprafața corneei nu este perfect sferică, corectat cu lentile cilindrice

💡 Punctum proximum $15-20 cm$ și punctum remotum (∞) sunt limitele naturale ale vederii clare - obiectele mai aproape de punctum proximum nu mai pot fi văzute clar fără corecție!

Calea vizuală și segmentul central

Calea vizuală (segmentul intermediar) reprezintă traseul informației de la retină până la cortexul vizual, fiind alcătuită din mai mulți neuroni care fac sinapsă.

Primul neuron al căii vizuale este reprezentat de neuronii bipolari din retină, care fac sinapsă cu celulele fotoreceptoare. Al doilea neuron este format din neuronii multipolari din retină, ale căror axoni formează nervii și tracturile optice care ajung în metatalamus.

Al treilea neuron se află în corpii geniculați externi din metatalamus, iar axonii lor transmit impulsurile nervoase spre segmentul central. Această organizare permite procesarea complexă a informației vizuale.

Segmentul central este reprezentat de aria vizuală primară, situată în principal pe fața medială a lobilor occipitali. Aici se realizează senzația și percepția vizuală (lumină, culoare, formă). În jurul ariei primare se află ariile vizuale secundare, care au funcții specifice.

⚠️ Extirparea ariei vizuale primare produce orbire completă, în timp ce distrugerea ariilor vizuale secundare poate produce cecitate verbală - bolnavul vede literele scrise, dar nu înțelege semnificația cuvintelor!

Analizatorul acustico-vestibular - Structura urechii

Urechea este organul de simț specializat pentru două sensibilități: acustică și vestibulară (echilibrul). Este structurată în trei părți principale, fiecare cu rol specific.

Urechea externă captează undele sonore prin pavilion și le conduce prin conductul auditiv până la membrana timpanică. Urechea medie (camera timpanică) este o cavitate în osul temporal, plină cu aer, care conține trei oscioare (ciocanul, nicovala, scărița) ce transmit și modifică amplitudinea sunetelor.

Urechea internă se află în osul temporal și este formată din labirintul osos, care conține labirintul membranos. Acesta din urmă este alcătuit din melcul membranos (pentru auz), vestibulul membranos (cu utricula și sacula) și trei canale semicirculare membranoase - toate pline cu endolimfă.

Trompa lui Eustachio, care leagă urechea medie de nazofaringe, asigură egalizarea presiunii aerului pe cele două fețe ale timpanului, esențială pentru funcționarea normală a urechii.

🔍 Labirintul membranos este înconjurat de perilimfă și conține endolimfă - aceste două lichide au compoziții diferite și sunt esențiale pentru funcționarea receptorilor din urechea internă!

Analizatorul vestibular - Echilibrul

Analizatorul vestibular informează creierul despre poziția corpului în spațiu și despre accelerările liniare sau circulare la care este supus, având un rol esențial în menținerea echilibrului.

Segmentul periferic include doi tipuri de receptori vestibulari: maculele otolitice din sacula și utricula (sensibile la poziția statică și mișcările liniare) și crestele ampulare de la baza canalelor semicirculare (sensibile la mișcările circulare). Ambele conțin celule ciliate vestibulare acoperite de substanță gelatinoasă.

Segmentul intermediar include: primul neuron în ganglionul vestibular Scarpa, al doilea neuron în nucleii vestibulari bulbari și al treilea neuron în talamus. Axonii acestora transmit impulsurile spre nucleii vestibulari bulbari și apoi spre segmentul central.

Segmentul central este reprezentat de ariile vestibulare din lobii temporali, unde impulsurile nervoase sunt transformate în senzații specifice de poziție și mișcare.

⚡️ Sistemul vestibular funcționează permanent, chiar și în repaus, trimițând informații continue despre poziția capului și corpului în raport cu gravitația!