Mircea cel Bătrân (1386-1418)

Mircea cel Bătrân a condus Țara Românească într-o perioadă în care amenințarea otomană devenea tot mai puternică. Prin politica sa ofensivă la sudul Dunării, el a intrat în conflict direct cu turcii, demonstrând viziune strategică și curaj militar.

La Bătălia de la Rovine (1394/1395), deși în inferioritate numerică, Mircea a aplicat ingenios tactica pământului pârjolit și a hărțuirii inamicului. Alegând un teren mlăștinos care dezavantaja cavaleria grea otomană, domnitorul a obținut o victorie strălucită împotriva sultanului Baiazid, cronicile menționând că "cerul nu se vedea de desimea săgeților".

Pe plan diplomatic, Mircea a navigat abil între marile puteri ale vremii. A încheiat Tratatul de la Brașov (1395) cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg - primul tratat antiotoman din sud-estul Europei. După înfrângerea lui Baiazid de către Timur Lenk (1402), domnitorul s-a implicat în luptele pentru succesiune din Imperiul Otoman, încercând să prelungească perioada de slăbiciune a acestuia.

⚠️ Important! Deși a obținut victorii semnificative, către sfârșitul domniei, Mircea a fost nevoit să accepte plata tributului către Imperiul Otoman (1417), marcând începutul suzeranității otomane asupra Țării Românești (1420).

Alexandru cel Bun și Iancu de Hunedoara

Alexandru cel Bun (1400-1432) a consolidat Moldova printr-o abilă politică externă, navigând între marile puteri ale vremii. În 1420, domnitorul a respins primul atac otoman asupra Moldovei, apărând cu succes Chilia și Cetatea Albă fără ajutor extern, marcând prima implicare a Moldovei în frontul antiotoman.

Pe plan diplomatic, Alexandru a recunoscut strategic suzeranitatea Poloniei, oferind sprijin militar regelui Vladislav Jagello împotriva cavalerilor teutoni la bătăliile de la Grünwald (1410) și Marienburg (1420). Această alianță a adus stabilitate Moldovei, dar a pus-o într-o poziție delicată prin Tratatul de la Lublau (1412), care prevedea împărțirea țării între Ungaria și Polonia în caz de nerespectare a obligațiilor militare.

Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei din 1441, a organizat campanii antiotomane de amploare. În 1443, celebra Campanie cea Lungă a respins turcii la 300 km de Dunăre, forțându-i să încheie pacea de la Seghedin. Ulterior, a condus rezistența creștină la Cruciada de la Belgrad (1456), obținând o victorie răsunătoare împotriva otomanilor.

💡 Reține! Strategia lui Alexandru cel Bun a asigurat stabilitatea Moldovei prin diplomație, în timp ce Iancu de Hunedoara a folosit forța militară pentru a crea un front comun antiotoman în Europa Centrală și de Est.

Ștefan cel Mare

Bătălia de la Baia (1467) a reprezentat un moment definitoriu pentru independența Moldovei. Când regele Matei Corvin a invadat Moldova ca răspuns la cucerirea Chiliei de către Ștefan, domnitorul a organizat un atac surpriză de noapte, înfrângând decisiv armata ungară. Această victorie a pus capăt încercărilor Ungariei de a-și impune suzeranitatea asupra Moldovei.

Conștient de amenințarea otomană, Ștefan a început o politică activă în Țara Românească, învingându-l pe Radu cel Frumos la Soci (1471) și instalând un domnitor favorabil, Laiotă Basarab. Această mișcare strategică i-a permis să rupă relațiile cu Poarta și să înceteze plata tributului, pregătindu-se pentru confruntarea cu otomanii.

Bătălia de la Vaslui (1475) reprezintă capodopera militară a lui Ștefan. Folosind perfect avantajele terenului, tactica de hărțuire și înfometare, domnitorul a zdrobit armata otomană comandată de Suleiman Pașa. Această victorie strălucită i-a adus faima în întreaga Europă, Papa Sixt al IV-lea numindu-l "atletul lui Hristos".

🏆 Știai că? Deși înfrânt la Războieni/Valea Albă (1476) de o armată otomană superioară numeric, rezistența îndârjită a moldovenilor a fost atât de puternică încât sultanul Mehmed al II-lea nu a putut exploata victoria, fiind nevoit să se retragă din Moldova fără a obține concesii politice.

La Codrii Cosminului (1497), Ștefan a înfrânt decisiv armata regelui Poloniei Ioan Albert, care invadase Moldova. Această victorie a marcat emanciparea Moldovei de sub suzeranitatea polonă, demonstrând abilitatea excepțională a domnitorului de a-și apăra independența în fața marilor puteri ale vremii.

Mihai Viteazul (1593-1601)

Mihai Viteazul a schimbat radical abordarea față de Imperiul Otoman. Atacarea cetăților de pe linia Dunării a marcat începutul unei politici îndrăznețe de eliberare de sub dominația otomană, iar aderarea la Liga Sfântă în 1594 a integrat țările române în alianța creștină europeană.

Pe plan diplomatic, Mihai a navigat abil între marile puteri. Deși Tratatul cu Sigismund Bathory (1595) a adus subordonarea temporară a Țării Românești, domnul român a reușit să contracareze consecințele prin tratatul cu Rudolf al II-lea (1598). Prin acest din urmă act, Mihai obținea recunoașterea domniei ereditare și ajutor financiar, acceptând în schimb suzeranitatea habsburgică - creând astfel o dublă suzeranitate care îi oferea o marjă mai mare de manevră politică.

Bătălia de la Călugăreni (23 august 1595) reprezintă momentul de glorie militară al lui Mihai. Deși numeric inferiori, românii au învins armata otomană condusă de Sinan-pașa, folosind configurația terenului în avantajul lor. Victoria a fost consolidată la Giurgiu (octombrie 1595), când turcii au fost alungați definitiv peste Dunăre.

Marele proiect al lui Mihai a fost unirea celor trei țări românești. După victoria de la Șelimbăr (1599), a cucerit Transilvania, apoi Moldova, realizând prima unire politică a spațiului românesc. Deși unirea a fost de scurtă durată, fiind înfrânt la Mirăslău (1600), Mihai a demonstrat că unitatea românească era posibilă.

⚡ Reține strategia! Atât Mircea cel Bătrân la Rovine (1394/1395) cât și Ștefan cel Mare la Vaslui (1475) au folosit aceeași tactică împotriva otomanilor: "pământul pârjolit", hărțuirea inamicului și atragerea lui în terenuri mlăștinoase care neutralizau avantajul numeric al turcilor. Această strategie a fost esențială pentru apărarea independenței românești.