Luceafărul și Plumb: Contextualizare și orientare tematică
Luceafărul reprezintă capodopera eminesciană, publicată în 1883 în almanahul unei societăți literare din Viena și ulterior în revista Convorbiri literare. Poemul îmbină armonios inspirația folclorică (preluarea tiparului narativ din basmul german „Fata în grădina de aur") cu viziunea filozofică schopenhaueriană și miturile grecești (Hyperion, Demiurg).
Eminescu, supranumit „Luceafărul literaturii române", a revoluționat romantismul în literatura română, fiind încadrat de Nicolae Manolescu în epoca marilor clasici. Titlul poemului sugerează orientarea tematică centrală: Luceafărul ca mască lirică a omului de geniu, figură aflată în antiteză cu omul comun.
Plumb, publicat în 1916, marchează debutul bacovian și reprezintă o artă poetică simbolistă. Bacovia, considerat precursor al poeziei moderniste, creează o operă care depășește granițele creației lirice obișnuite. Simbolismul, curent apărut în Franța secolului XIX, se manifestă în poezia lui Bacovia prin ambiguitate lirică, subiectivism, utilizarea simbolului și a sinesteziei.
Descoperă: Atât Eminescu cât și Bacovia folosesc titlurile operelor lor ca simboluri-cheie ce rezumă întreaga lor viziune poetică. Observă cum „Luceafărul" sugerează înălțimea și strălucirea geniului, iar „Plumb" evocă greutatea și opresiunea existențială.
Titlul Plumb e sintetic și sugestiv, simbolizând greutatea vieții, tendința spre eliberarea prin moarte și angoasa existențială. Laitmotivul plumbului, prezent în șase din cele opt versuri ale poeziei, creează atmosfera apăsătoare și cenușie caracteristică universului bacovian, un spațiu al introspecției și meditației poetice.