Junimea și Titu Maiorescu

Societatea culturală Junimea a fost înființată la Iași în 1863 de către cinci intelectuali cu studii în străinătate: Petre P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi și Titu Maiorescu. Pentru a-și promova principiile, gruparea a fondat revista „Convorbiri literare" în 1867, care a devenit platforma de lansare pentru marii scriitori clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale și Slavici.

Evoluția Junimii poate fi împărțită în trei etape distincte. Prima (1863-1874) s-a desfășurat la Iași și a avut un caracter polemic în domeniul limbii, literaturii și culturii. În această perioadă s-au elaborat principiile estetice și s-au organizat „prelecțiuni populare" pentru educarea publicului. A doua etapă (1874-1885) a mutat ședințele la București, dar revista a rămas la Iași. Acum s-au afirmat marii scriitori clasici și Titu Maiorescu a publicat studiile sale fundamentale despre critică literară.

Descoperă: Junimea nu a fost doar o societate literară, ci un adevărat laborator de idei care a schimbat fundamental direcția culturii române, promovând autenticitatea și valoarea estetică în locul imitației.

După 1885, atât societatea cât și revista s-au mutat la București, activitatea căpătând un caracter predominant universitar prin cercetări istorice și filozofice. Revista a continuat să apară până în 1944, dar nu a mai avut impactul inițial.

Obiectivele Junimii includeau răspândirea spiritului critic, încurajarea literaturii naționale, promovarea originalității în cultură și literatură, impunerea valorilor naționale și educarea oamenilor prin cultură. Pentru realizarea acestora, societatea a organizat prelecțiuni populare, a contribuit la unificarea limbii literare prin înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin și a publicat operele marilor clasici și studiile critice ale lui Maiorescu.

Studiile critice ale lui Titu Maiorescu

„O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867" reprezintă un studiu revoluționar pentru vremea respectivă, structurat în două părți esențiale: condiția materială a poeziei (forma artistică) și condiția ideală (fondul de idei). Maiorescu susține că poezia exprimă frumosul spre deosebire de știință, care se ocupă de adevăr, și că literatura, ca artă a cuvântului, trebuie să evite abstractizarea prin folosirea epitetelor ornante, personificărilor și metaforelor.

În prima parte, criticul pune accentul pe originalitate, subliniind că un poet trebuie să fie nou prin modalitatea de realizare, nu neapărat prin temă. A doua parte se referă la fondul de idei, studiul în ansamblu dând o lovitură decisivă mediocrităților literare ale vremii.

Studiul „Comediile d-lui Caragiale" (1885) a apărut ca răspuns la criticile aduse dramaturgului, care fusese acuzat că aduce pe scenă personaje vulgare. Maiorescu apără valoarea operei lui Caragiale, subliniind două aspecte estetice fundamentale: raportul dintre artă și realitate și rolul moralizator al artei. El evidențiază că dramaturgul s-a inspirat din realitatea socială a vremii, creând personaje tipice fără a viza persoane concrete.

Reține: Maiorescu a înțeles că arta are un rol educativ esențial, purificând și înălțând spiritul, trezind emoții care îl fac pe om să se detașeze de sine și să se înalțe în lumea ficțiunii ideale.

În a doua etapă a activității sale, Maiorescu se afirmă ca critic și istoric literar prin studii despre marii scriitori: „Direcția nouă în poezia și proza română", „Eminescu și poeziile lui", „Poeziile domnului O. Goga", „Povestirile d-lui M. Sadoveanu". El este considerat întemeietorul autentic al criticii literare moderne, multe din afirmațiile sale despre scriitorii clasici rămânând valabile până astăzi.

Studiile despre marii scriitori români

„Direcția nouă în poezia și proza română" este un studiu de exegeză remarcabil prin care Maiorescu combate mediocritățile și promovează valorile autentice. În prima parte, dedicată poeziei, criticul îl plasează în frunte pe Vasile Alecsandri, considerat „cap al poeziei în generația trecută", apreciind în special Pastelurile scrise la Mircești.

Imediat după Alecsandri, Maiorescu îl menționează pe Eminescu, deși acesta publicase doar trei poezii: „Venere și Madona", „Epigonii" și „Mortua est". Criticul îi remarcă farmecul limbajului și concepția înaltă despre lume și viață, fără a evita și observațiile critice, precum exagerarea antitezei din „Epigonii".

În partea a doua, despre proză, Maiorescu atrage atenția asupra absenței romanelor, nuvelelor și pieselor de teatru din literatura română. El încurajează scriitorii să renunțe la traduceri și să creeze opere originale cu specific național, referindu-se la Odobescu, Slavici și Xenopol ca exemple pozitive.

Important: Studiul „Eminescu și poeziile lui" (1889) reprezintă o analiză profundă a operei eminesciene, în care Maiorescu consideră că poezia lui Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut și subliniază influența covârșitoare pe care poetul a avut-o asupra dezvoltării literaturii române.

Maiorescu a manifestat și o dragoste deosebită pentru folclor, evidențiată în studiul „Asupra poeziei noastre populare", dedicat lui Alecsandri pentru culegerea sa „Poezii populare ale românilor". Criticul admiră la poezia populară spontaneitatea, lipsa de artificiu și delicatețea, exprimându-și recunoștința față de Alecsandri pentru contribuția sa la îmbogățirea literaturii române.

Studiul „Oratori, retori și limbuți" pune bazele unui stil oratoric, diferențiind între orator (care vorbește pentru a spune ceva), retor (care vorbește pentru a se auzi) și limbut (care vorbește pentru a se vorbi). Rolul Junimii și al lui Titu Maiorescu este incontestabil, deoarece au reușit să direcționeze literatura română pe un nou făgaș, impunând valorile autentice și spiritul critic.

Alexandru Lăpușneanul - Nuvelă istorică de Costache Negruzzi

Nuvela istorică „Alexandru Lăpușneanul" a fost publicată în primul număr al revistei „Dacia literară" și ilustrează recomandarea lui Kogălniceanu de a crea opere inspirate din trecutul național. G. Călinescu o considera „o scriere celebră" comparabilă cu „Hamlet", dacă literatura română ar fi beneficiat de prestigiul unei limbi universale.

Fascinat de istoria națională, Negruzzi evocă a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul (1564-1569), inspirându-se din Letopisețul Țării Moldovei de Grigore Ureche. Deși majoritatea evenimentelor sunt atestate documentar, scriitorul își permite anumite libertăți artistice pentru a spori dramatismul narațiunii și a accentua natura malefică a protagonistului.

Tema principală a nuvelei este evocarea celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanul, iar tema secundară, de factură romantică, urmărește destinul unui tiran, de la orgoliu și cruzime la singurătate și teama în fața morții. Conflictul principal se stabilește între domnitor și boierii țării, reprezentând lupta pentru putere și dorința de răzbunare.

Descoperă: Fiecare capitol al nuvelei are un motto semnificativ care rezumă conținutul și subliniază natura conflictului, oferind cititorului o cheie de interpretare a evenimentelor care urmează.

Structurată în patru capitole, nuvela debutează cu un incipit rezumativ care prezintă situația sumbră a Moldovei, sfâșiată de lupte interne pentru putere. Primul conflict se conturează prin întâlnirea lui Lăpușneanul cu solii trimiși de Ștefan Tomșa, care îi cer să renunțe la pretențiile la tron. Răspunsul memorabil al domnitorului, „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...", stabilește premisele întregii acțiuni și evidențiază voința sa neînduplecată de a obține puterea.

Dezvoltarea conflictului în „Alexandru Lăpușneanul"

Capitolul al doilea prezintă consecințele revenirii lui Lăpușneanul la putere: arderea cetăților și pedepsirea drastică a boierilor. Titlul „Ai să dai samă, doamnă!" transferă conflictul din plan politic în sfera morală, evidențiind reacția doamnei Ruxanda la crimele soțului ei. Teama și remușcările ei se sting când Lăpușneanul promite că nu va mai vărsa sângele boierilor „începând de poimâine".

În capitolul al treilea, Lăpușneanul organizează un ospăț la mitropolie, unde, după un discurs ipocrit prin care cere iertare și promite încetarea prigoanei, orchestrează uciderea a 47 de boieri. Scena ospățului însângerat constituie punctul culminant al nuvelei, fiind surprinsă prin tehnici cinematografice: imagini panoramice ale atacului, alternând cu prim-planuri asupra victimelor și reacțiilor personajelor.

Apariția mulțimii adunate la curte instituie un nou conflict de natură socială. Când gloata strigă „Capul lui Moțoc vrem!", Lăpușneanul îl aruncă pe sfetnicul său mulțimii, răspunzând sarcastic la îndemnul acestuia de a trage în popor: „Proști, dar mulți!".

Important: Episodul ridicării piramidei monstruoase din capetele boierilor ucișilor evidențiază cruzimea extremă a protagonistului și provoacă leșinul doamnei Ruxanda, subliniind contrastul între cei doi soți.

Ultimul capitol operează un salt temporal, prezentându-l pe Lăpușneanul retras la Hotin, bolnav și bântuit de spectrul victimelor sale. Când este călugărit sub numele de Paisie și fiul său Bogdan este proclamat domn, Lăpușneanul reacționează violent: „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu...". Amenințarea sa îi determină pe boierii Spancioc și Stroici să o convingă pe doamna Ruxanda să-și otrăvească soțul pentru a salva viața fiului lor, ceea ce constituie deznodământul nuvelei.

Semnificațiile și valoarea nuvelei „Alexandru Lăpușneanul"

Prima nuvelă istorică din literatura română nu aduce un model de patriotism, ci un antimodel de conducător, demonstrând coexistența elementelor romantice cu cele clasice, caracteristică literaturii pașoptiste. Opera are o factură predominant romantică prin: inspirația istorică, tematică, personajele excepționale plasate în situații excepționale, protagonistul construit din contraste, antiteza angelic-demonic, culoarea epocii și spectaculosul gesturilor.

Elementele romantice se împletesc armonios cu cele clasice: echilibrul compozițional, construcția simetrică, verosimilitatea faptelor și obiectivitatea narațiunii. Interesul pentru specificul național deschide calea observației realiste prin tehnica detaliului semnificativ, caracterul pictural al unor scene și redarea revoltei mulțimii.

Reține: Datorită complexității personajului principal, a conflictului puternic și tensionat și a unității compoziționale echilibrate, nuvela „Alexandru Lăpușneanul" poate fi considerată o capodoperă a literaturii române, comparabilă cu marile realizări ale literaturii universale.

Protagonistul nuvelei este un personaj memorabil prin monumentalitatea sa, prin forța de a-și duce planurile la bun sfârșit indiferent de mijloace, prin spectaculozitatea acțiunilor și concizia replicilor. Caracterul său complex, construit din contraste puternice, reflectă tensiunile unei epoci istorice tumultuoase și demonstrează măiestria artistică a lui Costache Negruzzi în crearea unui personaj romantic de excepție.

Opera lui Negruzzi ilustrează perfect principiile Junimii și ale lui Maiorescu privind crearea unei literaturi naționale originale, inspirate din istoria și tradițiile românești, demonstrând importanța fundamentală a acestei mișcări culturale pentru dezvoltarea literaturii române moderne.

Caracterizarea lui Alexandru Lăpușneanul

„Alexandru Lăpușneanul", prima nuvelă istorică din literatura română, publicată în 1840 în revista „Dacia literară", îl are ca protagonist pe domnitorul Alexandru Lăpușneanul, un personaj romantic excepțional, plasat în situații excepționale. Tema principală este evocarea celei de-a doua domnii a acestuia (1564-1569), perioadă în care își manifestă cruzimea și dorința de răzbunare împotriva boierilor care l-au trădat în prima domnie.

Personajul este construit din contraste puternice, fiind prezentat în antiteză cu doamna Ruxanda, formând astfel cuplul romantic înger-demon. Lăpușneanul are un caracter puternic, fiind hotărât să elimine puterea boierilor și să impună autoritatea domnească prin orice mijloace: cruzime, teroare, manipulare, disimulare și sânge rece.

Hotărârea sa este exprimată încă de la începutul nuvelei, în celebra replică adresată soliei boierilor: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau $...$ și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi și voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă întorc? Mai degrabă-și va întoarce Dunărea cursul îndărăt!". Această afirmație declanșează conflictul principal al nuvelei și evidențiază dorința nestrămutată a domnitorului de a-și recăpăta tronul.

Important: Cruzimea, caracteristică esențială a tiranului medieval, este prezentată gradat pe parcursul nuvelei, culminând cu scena uciderii celor 47 de boieri și construirea unei piramide din capetele acestora.

În deznodământ, bolnav și călugărit împotriva voinței sale, Lăpușneanul continuă să-și manifeste setea de răzbunare prin amenințarea: „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu...". Această replică îi determină pe boierii Spancioc și Stroici să o convingă pe doamna Ruxanda să-l otrăvească pentru a salva viața fiului lor.

Conflictul complex al nuvelei pune în evidență personalitatea puternică a protagonistului, fiind în principal de ordin politic (lupta pentru putere între domnitor și boieri), dar și de natură personală (dorința de răzbunare a lui Lăpușneanul față de Moțoc și ceilalți boieri).

Modalitățile de caracterizare a lui Alexandru Lăpușneanul

Portretul moral al domnitorului este realizat prin multiple modalități de caracterizare, atât directe cât și indirecte. Caracterizarea directă este făcută de naratorul omniscient prin epitete precum „nenorocitul domn" sau „deșănțată cuvântare", de alte personaje $„crud și cumplit este omul acesta" - mitropolitul Teofan$, dar și prin autocaracterizare $„n-aș fi un nătărău de frunte, când m-aș încrede în tine?" - replică adresată lui Moțoc$.

Caracterizarea indirectă, prin fapte, evidențiază în manieră romantică cruzimea și hotărârea personajului, manifestate prin guvernarea terorii: incendierea cetăților, desființarea armatei pământene, confiscarea averilor boierești, uciderea și schimgiuirea boierilor. Toate acestea culminează cu uciderea celor 47 de boieri invitați la ospăț, scenă care reprezintă punctul culminant al nuvelei.

Inteligența și abilitatea de disimulare a domnitorului sunt ilustrate prin modul în care îi atrage pe boieri la curte pentru a-i ucide. El folosește momentul slujbei religioase, poartă vestimentația specifică epocii („în ziua aceea era îmbrăcat cu toată pompa domnească și purta coroana Paleologilor...") și utilizează citate biblice într-un discurs mincinos, dar persuasiv.

Descoperă: Limbajul personajului, concretizat în replici memorabile, reprezintă una dintre cele mai eficiente modalități de caracterizare indirectă. Răspunsul despre mulțimea revoltată, „Proști, dar mulți!", concentrează abilitatea politică și inteligența protagonistului.

Cruzimea personajului este subliniată prin comportamentul său în timpul masacrului (râde în timpul uciderii boierilor), prin construirea piramidei din capetele victimelor și prin sacrificarea lui Moțoc, pe care îl dă mulțimii revoltate cu sânge rece, pretinzând că face un act de dreptate. Abilitatea sa diplomatică și cunoașterea psihologiei umane îi permit să manipuleze atât masele, cât și pe cei din jurul său, făcând promisiuni liniștitoare pe care nu intenționează să le respecte.

Monumentalitatea personajului, forța de a-și duce planurile la bun sfârșit indiferent de mijloace, spectaculosul acțiunilor și concizia replicilor fac din Alexandru Lăpușneanul un personaj memorabil, care domină întreaga nuvelă și justifică pe deplin titlul acesteia.

Relația dintre Alexandru Lăpușneanul și doamna Ruxanda

„Alexandru Lăpușneanul", prima nuvelă istorică din literatura română, publicată în 1840 în revista „Dacia literară", are ca temă principală lupta pentru putere și evocarea celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanul (1564-1569). Naratorul omniprezent și obiectiv prezintă cronologic acțiunea, structurată în patru capitole, fiecare având un motto semnificativ format din replici memorabile ale personajelor.

Relația dintre domnitor și soția sa, doamna Ruxanda, reprezintă un element important în economia nuvelei, evidențiind contrastul dintre două tipuri umane opuse. Alexandru Lăpușneanul întruchipează tipul domnitorului tiran și crud, având calități și defecte puternice, în timp ce doamna Ruxanda este un personaj secundar de tip romantic, blândă și cu un caracter slab, construită în antiteză cu soțul ei.

Conflictul principal al nuvelei, de ordin politic, vizează lupta pentru putere între domnitor și boieri. În această luptă, doamna Ruxanda se situează în opoziție cu soțul ei, nefiind de acord cu cruzimea acestuia. Prin acțiunile lor, cele două personaje se poziționează diferit: Lăpușneanul, deși fiu de boier, luptă împotriva boierilor, iar doamna Ruxanda, fiică de domnitor, obligată să se mărite cu Lăpușneanul, este de partea celorlalți boieri.

Reține: Relația dintre cei doi soți este construită pe antiteza romantică angelic-demonic, evidențiind falsitatea domnitorului și caracterul slab al doamnei, care nu acționează din voință proprie nici când cere soțului să înceteze crimele, nici când îl otrăvește.

Atitudinile adoptate de Lăpușneanul față de doamna Ruxanda reflectă falsitatea sa. S-a căsătorit cu ea „ca să atragă inimile norodului", iar gesturile și cuvintele rostite în scena discuției cu soția sa evidențiază duplicitatea relației. Mai întâi îi sărută mâna, apoi se întristează și reacționează violent la rugămintea ei, ducând mâna la pumnal, dar se stăpânește și îi promite „un leac de frică". Se bucură cu cruzime de spaima doamnei care leșinase la vederea capetelor boierilor uciși: „Femeia tot femeie, zise Lăpușneanul zâmbind, în loc să se bucure, ea se sperie".

Caracterizarea cuplului Alexandru Lăpușneanul - doamna Ruxanda

Personajele din cuplu sunt caracterizate prin multiple modalități, atât directe cât și indirecte. Naratorul realizează portretul fizic al domnitorului prin descrierea vestimentației specifice epocii: „Purta coroana Paleologilor, și peste dulama poloneza de catifea stacojie, avea cabaniță turcească". Îmbrăcămintea și podoabele doamnei reflectă condiția socială specifică epocii: „era încinsă cu un colan de aur, ce se încheia cu mari paftale de matostat, împrejurate cu pietre scumpe...".

Naratorul utilizează epitete de caracterizare care susțin antiteza dintre domnitor („tiranul", „nenorocitul domn") și soția sa („gingașa Ruxanda", „buna doamnă"). Pentru caracterizarea doamnei, naratorul folosește comparația: „Ea însă era tristă și tânjitoare, ca floarea expusă arșiței soarelui...".

Caracterizarea indirectă se realizează prin limbaj, în special în scena rugăminții doamnei către domnitor de a înceta cu omorurile. Se observă același contrast între cele două personaje: doamna are o atitudine blândă și supusă, adresându-se soțului cu „bunul meu domn", în timp ce domnitorul răspunde violent, numindu-o „muiere nesocotită".

Important: În ultimul capitol, insistențele boierilor și amenințarea soțului că îi va ucide fiul o determină pe doamna Ruxanda să-l otrăvească pe Lăpușneanul, demonstrând că este un caracter slab care poate fi manipulat în situații limită, când viața fiului său este în pericol.

Replicile memorabile ale lui Lăpușneanul, precum „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau...", „Proști, dar mulți!" sau „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu..." evidențiază inteligența, voința și dorința de răzbunare a personajului, contrastând puternic cu absența unor replici similare din partea doamnei Ruxanda.

În proza romantică, tensiunile exterioare plasează personajele într-o relație de antiteză. Din acest punct de vedere, contrastul dintre Lăpușneanul, personaj istoric ce încalcă orice principii religioase și morale pentru a păstra puterea, și doamna Ruxanda, blândă soție ce dă dovadă de bunătate și compasiune față de cei aflați în suferință, ilustrează perfect tipologia cuplului romantic.