Modernismul interbelic și contribuția lui Lovinescu
Modernismul a apărut ca un curent inovator care a impus noi principii de creație în literatura română interbelică. A fost promovat intens de Eugen Lovinescu prin intermediul revistei și cenaclului "Sburătorul", care au funcționat între 1919-1943 (cenaclul) și 1919-1921, 1926-1927 (revista).
În perioada interbelică, Lovinescu a jucat același rol esențial pe care l-a avut Titu Maiorescu în epoca marilor clasici. Criticul a contribuit la modernizarea literaturii române prin lucrări teoretice importante precum "Istoria literaturii române contemporane" și "Istoria literaturii române moderne", promovând tineri scriitori talentați ca Ion Barbu și Camil Petrescu.
Baza teoretică a modernismului lovinescian se sprijină pe două concepte fundamentale: teoria sincronismului (dezvoltarea sincronizată cu un model mai avansat) și teoria imitației (adoptarea formelor de dezvoltare occidentale). Aceste teorii au facilitat tranziția de la literatura rurală la cea citadină, încurajând poezia nouă și cea ermetică.
Notă utilă: Modernismul nu a însemnat doar o schimbare tematică, ci o transformare profundă a mijloacelor de expresie și a viziunii artistice, marcând distanțarea față de tradiționalismul literar românesc!
Trăsăturile definitorii ale modernismului includ accentuarea lirismului ca valoare supremă, utilizarea unui limbaj sofisticat cu termeni specializați, precum și prezența unor teme specifice: reflexivitatea, subiectivitatea, absurditatea, spaimele existențiale și înstrăinarea. La nivel stilistic, apar sintaxa dezarticulată, predominanța propozițiilor nominale și asocierile metaforice îndrăznețe între elemente incompatibile logic.
O schimbare importantă constă în dispariția speciilor lirice tradiționale (meditație, pastel, elegie, idilă) și înlocuirea lor cu forme noi precum inscripțiile și psalmii. Volumele moderniste, adesea prefațate de arte poetice, combină termeni argotici, colocviali și abstracți, renunțând la rigorile prozodice clasice în favoarea versului liber.