Structura și simbolistica poemului "Luceafărul"
"Luceafărul" este un poem alegoric format din 98 de strofe împărțite în 4 tablouri ce alternează între planul cosmic și cel terestru. Primul tablou începe specific basmului și prezintă descrierea fetei de împărat, care îl întâlnește pe Luceafăr doar în plan oniric (în vis). Când Luceafărul coboară în camera fetei, apare într-o stare amorfă, sub forma unui luminiș.
Fata rupe vraja printr-o incantație-descântec, iar Luceafărul se manifestă în două ipostaze simbolice: înger și demon. Versurile "Cobori în jos, luceafăr blând/Alunecând pe-o rază/Pătrunde-n casă și în gând/Și viața-mi luminează!" devin un laitmotiv important în poem.
Poemul îmbină trei genuri literare (liric, epic și dramatic) și a fost inspirat de filozofia germană (Kant, Schopenhauer). Apărut în 1883 în revista "Convorbiri literare", "Luceafărul" este considerat un poem-sinteză care concentrează toate temele, motivele și procedeele romantice din creația eminesciană.
Știai că? "Luceafărul" are 5 variante și a fost publicat în forma finală după multe revizuiri, demonstrând meticulozitatea lui Eminescu și dorința sa de perfecțiune.
Tema principală este condiția tragică a omului de geniu, iar poemul conține numeroase elemente specifice romantismului: visul, călătoria cosmică, iubirea neîmplinită, natura bivalentă. În tabloul III, Hyperion merge la Demiurg pentru a deveni muritor, însă Demiurgul refuză, explicând că oamenii sunt efemeri și "au doar stele cu noroc", ceea ce conduce spre finalul tragic al poemului.