Structura și semnificațiile poemului "Luceafărul"
"Luceafărul" se încadrează în curentul romantic, evidențiind teme specifice precum condiția omului de geniu, iubirea, natura, timpul și motivul astral. Publicat inițial în Almanahul Societății academice România Jună din Viena în 1883, poemul reprezintă o sinteză a viziunii eminesciene asupra existenței.
Titlul are rol anticipator și simbolic - în sens denotativ face referire la steaua Venus, iar în plan alegoric devine simbolul geniului, o ființă superioară însetată de absolut. Poemul explorează tema iubirii în două ipostaze contrastante: imposibilă Luceafa˘rul−Ca˘ta˘lina și împlinită Ca˘ta˘lin−Ca˘ta˘lina.
Din punct de vedere compozițional, poemul este structurat în patru tablouri care alternează planul cosmic cu cel terestru. Primul tablou o prezintă pe fata de împărat într-un cadru nocturn, romantic; al doilea surprinde idila dintre Cătălina și pajul Cătălin; al treilea ilustrează călătoria cosmică a Luceafărului în căutarea Demiurgului; iar ultimul tablou readuce cuplul Cătălin-Cătălina în planul naturii, sub teiul înflorit.
Reține! Antiteza este principiul de construcție fundamental al poemului, vizibilă la toate nivelurile: cosmic-terestru, muritor-nemuritor, vis-realitate, geniu-om obișnuit.
Expresivitatea limbajului poetic este redată prin figuri de stil precum epitete, comparații, metafore și antiteze, iar prozodia se remarcă prin rima încrucișată și măsura versurilor de 7-8 silabe. În esență, "Luceafărul" este o alegorie profundă despre condiția geniului și o meditație asupra existenței umane în toate dimensiunile sale.