Interjecția și Locațiunea Interjecțională
Interjecția este o parte de vorbire neflexibilă care imită sunete din natură sau exprimă stări sufletești. Există mai multe tipuri: propriu-zise (au!, vai!, of!), onomatopee care redau sunete din natură ham−ham,pic−pic, simple (a!, bre!) sau compuse tic−tac,iauite.
Unele interjecții se comportă ca verbe și se numesc interjecții predicative. Acestea pot îndeplini funcția de predicat verbal în propoziție (hai!, uite!, țuști!). Când mai multe cuvinte formează un grup unitar ce exprimă sentimente, vorbim despre o locuțiune interjecțională (ia te uită!, mai să fie!, Doamne ferește!).
În scris, interjecțiile se despart prin virgulă sau semn de exclamare de restul enunțului (Hei, asta este o veste mare!). Dacă interjecția este urmată de un substantiv în vocativ, virgula se pune după întregul grup (Măi copile, ce faci acolo?).
Bine de știut! Deși de obicei interjecția nu are funcție sintactică, ea poate căpăta diverse funcții când se poate înlocui cu alte părți de vorbire: subiect, nume predicativ, predicat verbal, complement direct sau circumstanțial de mod.