Modernismul interbelic și arta poetică a lui Blaga
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" este o artă poetică esențială în creația lui Lucian Blaga. Publicată în 1919, aceasta exprimă ansamblul de trăsături care definesc viziunea autorului despre lume, despre menirea sa în univers și despre misiunea artei. Autorul deplasează interesul de la tehnica poetică la relația profundă dintre poet, lume și creație.
Tema centrală a poeziei este cunoașterea lumii prin iubire, sugerată chiar din primele versuri: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/Căci eu iubesc/și flori și ochi și buze și morminte". Viziunea poetică propune două modalități de cunoaștere: „lumina altora" (cunoașterea paradisiacă, rațională) și „lumina mea" (cunoașterea luciferică, poetică, intuitivă). Motivele poetice dominante sunt misterul și lumina, care devin elemente recurente în întreaga creație blagiană.
Titlul poeziei, o metaforă în sine, subliniază crezul că poezia nu trebuie să rezolve misterele, ci să le adâncească. Pronumele personal „eu", reluat de cinci ori în text, devine centrul confesiunii poetice. Prima secvență lirică folosește verbe care resping agresivitatea: „nu strivesc", „nu ucid", sugerând respectul pentru echilibrul perfect al universului.
Descoperă: În concepția lui Blaga, sporirea tainei prin poezie este superioară explicării ei prin rațiune. Acest paradox face ca poezia să fie o formă de cunoaștere mai profundă decât știința.
Expresivitatea și sugestia se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic. La nivel morfologic, repetarea cuvântului „eu" definește relația creatorului cu lumea. Emoția este intelectualizată, iar metafora se înnoiește - lumina însemnând simultan cunoaștere, creație și iubire. Înnoire în versificație apare prin cultivarea versului liber și a unei metrici variabile prin îmbinare (enjambament).