Luceafărul de Mihai Eminescu
Apărut în 1883, poemul "Luceafărul" este capodopera lui Eminescu și ilustrează perfect curentul romantic prin temele sale: condiția geniului, iubirea, natura, timpul și motivele astrale. Inspirat din folclor și filozofie, poemul prezintă antiteza dintre cosmic-terestru și muritor-nemuritor.
Structurat în patru tablouri care alternează între planul cosmic și cel terestru, "Luceafărul" prezintă povestea unui astru îndrăgostit de o fată de împărat. Primul tablou introduce personajele și cadrul romantic nocturn, favorabil visului. Al doilea tablou prezintă idila dintre Cătălina și pajul Cătălin, ființe compatibile, în contrast cu dragostea imposibilă dintre fată și Luceafăr. Tabloul al treilea ilustrează călătoria astrului prin cosmos în căutarea Demiurgului, iar ultimul tablou surprinde atât împlinirea iubirii pământene, cât și întoarcerea Luceafărului la condiția sa: "Ci eu în lumea mea mă simt/nemuritor și rece".
Expresivitatea limbajului se manifestă prin epitete, comparații, metafore și antiteze. Ritmul și rima încrucișată, alături de măsura versurilor de 7-8 silabe, creează o muzicalitate specifică romantismului.
Memorează! "Luceafărul" este o alegorie a condiției geniului, dar și o meditație asupra naturii umane. Titlul are rol anticipativ - în sens denotativ se referă la steaua strălucitoare, iar în plan simbolic reprezintă omul de geniu, însetat de absolut.
