Caracteristicile romantice ale poemului "Luceafărul"
"Luceafărul" este considerat "poemul suprem" al lui Mihai Eminescu, poetul nepereche format sub semnul romantismului european. Opera a fost publicată în 1883 în Almanahul Societății "România Jună" și în revista "Convorbiri literare", fiind un text de o profunzime filosofică deosebită.
Două particularități esențiale încadrează poemul în curentul romantic: sursa de inspirație folclorică și caracterul alegoric. Inspirat din basmul "Fata în grădina de aur" cules de Richard Kunisch, Eminescu reține și transformă povestea unei fete de împărat de care se îndrăgostește un zmeu, adăugând motive folclorice precum cel al zburătorului.
Caracterul alegoric al poemului este explicat chiar de Eminescu: geniul nu cunoaște moarte, dar nu e capabil să fericească pe cineva, nici să fie fericit el însuși. Astfel, poemul devine o alegorie despre condiția geniului în contrast cu omul obișnuit, temă romantică prin excelență.
De reținut! Spre deosebire de geniul schopenhauerian, geniul eminescian este mai complex - el își riscă condiția, e capabil de afect și dorește să-și completeze existența nu doar prin cunoaștere rațională, ci și prin cunoaștere afectivă (iubire).
Filozofia lui Schopenhauer influențează viziunea lui Eminescu asupra geniului, dar poetul nostru merge mai departe. Atunci când Luceafărul se întrupează de două ori primadata˘ı^ntr−oforma˘angelica˘dinapa˘șicer,adouaoara˘ı^ntr−oforma˘daimonica˘dinsoareșinoapte, el e dispus să renunțe la nemurire pentru iubire, arătând complexitatea geniului eminescian.