Visul și chemările fetei
Visul fetei de împărat evidențiază antiteza fundamentală dintre cei doi protagoniști. Ea aspiră să atingă idealul, iar Luceafărul coboară în lumea ei, poposind „pe tărâmul lui Cătălina, pe muschiul moale și rece" din vis. Aceasta reprezintă prima conexiune dintre cele două lumi opuse.
Comunicarea dintre personaje se realizează prin cele trei chemări ale fetei care îl invită pe Luceafărul să coboare. Prima chemare conține elemente de refren care subliniază dorința fetei de a cunoaște imperiul lui: „Cobori în jos, Luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază".
Observație: Fetei i se oferă posibilitatea unei iubiri transcendente, dar va refuza această iubire superioară, preferând lumea terestră.
În cadrul ultimei chemări, Hyperion îi sugerează fetei să renunțe la propria idealitate, dar sufletul fetei este opus și se referă la jumătatea ideală. Visul Cătălinei reprezintă aspiraţia primitivă către cunoașterea superioară, de natură spirituală. Secvența finală debutează sub semnul trecerii implacabile a timpului, care aduce cu sine împlinirea blestemului - plecarea Luceafărului și transformarea lui Hyperion: „întruna-și pleacă a lui orbite și niciodată nu se-abate".