Analiza poeziei „Plumb"
Prima strofă redefinește percepția sfârșitului din perspectiva eului liric. Verbele la imperfect („dormeau", „stam", „scârțâiau") proiectează o stare durativă, eternă. Poetul apare captiv într-un univers ce alunecă spre moarte, într-un spațiu al golului existențial.
Metafora „flori de plumb" asociază termeni antitetici: florile simbolizează vitalitate și frumusețe, în timp ce plumbul reprezintă încremenire și moarte. Această asociere amplifică metamorfoza lentă a universului bacovian sub dominația plumbului. Vântul și scârțâitul devin simboluri ale transcendentului, combinând imagini auditive, vizuale și dinamice.
În a doua strofă se dezvăluie moartea afectivității - poetul însuși este redus la încremenire, incapabil să se înalțe. Adverbul „întors" asociat verbului „dormea" accentuează tema morții. Strigătul devine singura manifestare verbală, exprimând deznădejdea și dorința de evadare, anulată însă prin dedublare: „Stam singur lângă mort...".
Reflecție: Ultimul vers „Și-i atârnau aripile de plumb" are valoare conclusivă - aripile, simboluri ale zborului și libertății, devin „de plumb", incapabile să se înalțe spre ideal, sugerând imposibilitatea oricărei evadări.
Poezia „Plumb" sintetizează viziunea simbolistă bacoviană prin tematica sugestivă a morții și claustrării definitive, dar și prin valorificarea corespondențelor, a sugestiei și muzicalității discursului liric.