Contextul și caracteristicile operei
"O scrisoare pierdută" a fost reprezentată pe scena Teatrului Național din București și publicată în revista "Convorbiri Literare" în 1885. Este o comedie de moravuri care satirizează viața politică, respectând principiile realismului prin veridicitatea întâmplărilor și personajele tipologice.
Acțiunea se petrece "în capitala unui județ de munte, în zilele noastre" - indicii vagi care generalizează situația, sugerând că astfel de evenimente se pot întâmpla oriunde și oricând în România. Prin această generalizare, Caragiale demonstrează caracterul universal al viciilor sistemului politic românesc, bazat pe corupție și șantaj.
Personajele sunt tipice, așezate în situații tipice, ilustrând contrastul dintre esență și aparență. Un exemplu relevant este Zaharia Trahanache, încornoratul viclean care pare naiv dar este perfect conștient de relația dintre soția sa și Tipătescu, prefăcându-se din interes personal și politic.
Observație importantă: Opera lui Caragiale este construită în jurul ideii că "simt enorm și văd monstruos" - o exagerare intenționată care amplifică absurdul situațiilor și defectele personajelor pentru un impact comic și satiric mai puternic.
Tema centrală se construiește în jurul imoralității vieții politice și a luptei pentru putere, iar conflictul se naște dintr-un obiect aparent banal - o scrisoare de amor. Prima secvență reprezentativă pentru temă este momentul când cetățeanul turmentat găsește scrisoarea și, din naivitate, o citește sub un felinar, fiind surprins de Cațavencu care i-o fură.