Modernismul și arta poetică argheziană
Modernismul românesc interbelic, promovat de E. Lovinescu prin revista „Sburătorul", se opune tradiționalismului și urmărește sincronizarea cu literatura occidentală. În poezie, această mișcare aduce metaforizare densă, limbaj abstract și intelectualizarea expresiei.
Tudor Arghezi se înscrie în direcția modernistă prin libertatea totală de creație și limbajul șocant. Poezia „Flori de mucigai", publicată în 1931, după experiența sa în închisoare, devine o artă poetică modernă în care autorul își exprimă viziunea despre menirea artistului, relația cu propria creație și cu divinitatea.
Titlul poeziei este un oximoron ce amintește de „Florile răului" lui Baudelaire, asociind termeni contradictorii: „florile" (simbolizând puritatea și viața) și „mucigaiul" (sugerând moartea, claustrarea, urâtul). Această îmbinare ilustrează esența artei argheziene - capacitatea de a transforma realitatea imperfectă în artă autentică.
💡 Imaginarul poetic al operei se construiește în jurul unei viziuni dramatice profunde: condiția damnată a poetului, relația cu sacrul, singurătatea și oscilația între credință și tăgadă.
Structural, poezia are două strofe inegale: prima dezvăluie relația eului liric cu sacrul, iar a doua (un catren) surprinde raportul dintre creator și lumea exterioară. Prima secvență prezintă condiția poetului într-un spațiu al claustrării, unde scrisul cu unghia devine un act dureros, sacrificial, în încercarea disperată de a comunica cu divinitatea.