Doină - Mihai Eminescu
Poezia "Doină" construiește o relație specială între iubire și natură. Titlul sugerează o iubire ideală, visată, dar care rămâne în planul dorințelor neîmplinite. Cadrul natural devine un spațiu protector pentru întâlnirea celor doi îndrăgostiți, cu elemente precum codrul, izvorul și teiul care creează atmosfera perfectă pentru împlinirea sentimentelor.
Prima strofă reprezintă chemarea persoanei iubite în inima codrului, lângă izvor. Natura este personificată, izvorul "tremurând" parcă de dorul întâlnirii, participând activ la sentimentele eului liric. Următoarele două strofe sugerează posibila întâlnire a îndrăgostiților, cu gesturi tandre, într-un spațiu intim creat de natură, subliniat prin repetiția "Vom fi singuri-singurei".
Portretul persoanei iubite apare în a treia strofă, cu trăsături idealizate: fruntea "albă", părul "galben" și "buze dulci". Ultimele strofe continuă descrierea dorinței de împlinire a iubirii ideale, ce ar putea deveni "un vis ferice", într-o perfectă armonie cu natura. Cuplul trăiește o iubire ce transcende realitatea, sugerată prin versul "Adormind de armonie".
Moment de reflecție: Observă cum Eminescu creează o legătură profundă între natură și iubire, transformând codrul și elementele sale în martori ai sentimentelor. Ce alte poezii eminesciene folosesc natura ca spațiu al iubirii?