Compoziția și semnificațiile profunde
Compoziția romantică a poeziei se construiește prin alternarea a două planuri care reflectă ipostaze diferite ale cunoașterii. Eul liric împrumută alternativ două măști - una masculină și una feminină, creând ceea ce criticul Vladimir Streinu numea "un dialog al eternului cu efemerul". Fiecare serie de simboluri are propria muzicalitate - una derivată din "rotirea astrelor", cealaltă "ritmată de bătăile inimii omenești".
Secvența finală accentuează lirismul și dimensiunea elegiacă a poeziei. Verbele la timpul trecut "stam","te−aidus","amurit" subliniază decalajul temporal și sentimentul pierderii. Versul final "Totuși este trist în lume!" sugerează contrastul dintre vis și realitate, precum și incompatibilitatea dintre cele două lumi care s-au întâlnit momentan în iubire.
Percepția masculină asupra iubitei evoluează treptat, de la apelativul simplu "mititica" la metafora "Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare", și apoi la invocarea nostalgică "Floare-albastră! floare-albastră!...". Această progresie stilistică marchează trecerea de la concret la abstract, de la epitet la metaforă și apoi la simbol.
Sfat: Pentru a înțelege mai bine contrastul din poezie, observă cum personajul feminin este prezentat în mișcare și în armonie cu natura, în timp ce cel masculin apare contemplativ ("Ca un stâlp eu stam în lună") și meditativ.