Țările Române în secolele XIV-XV - Context internațional

La sfârșitul secolului XIV, Imperiul Otoman a ajuns la Dunăre, transformând Țările Române într-un obiect de dispută între otomani, Ungaria și Polonia. Turcii aveau ca obiectiv cucerirea Europei Centrale, însă în cazul Țărilor Române au preferat să impună un regim de dominație economică în loc să le transforme în pașalâcuri.

Imperiul Otoman a stabilit relații speciale cu Țările Române, permițându-le să-și mențină autonomia în schimbul plății unui tribut, raport consemnat în capitulații. În acest context internațional complex, domnitorii români au încercat să-și mențină forma de stat și identitatea religioasă.

Mircea cel Bătrân (1386-1418) a extins Țara Românească prin încorporarea Dobrogei în 1388. La început a semnat un tratat cu Polonia la Radom (1389), dar ulterior s-a aliat cu Ungaria împotriva otomanilor prin tratatul de la Brașov din 1395 - primul tratat anti-otoman din sud-estul Europei.

În 1395, Mircea a învins armata otomană în bătălia de la Rovine, demonstrând capacitatea militară a Țării Românești. După înfrângerea creștinilor la Nicopole (1396), Mircea s-a implicat în lupta pentru tron dintre fiii lui Baiazid, sprijinindu-i pe Musa și apoi pe Mustafa - o mișcare diplomatică ce arată implicarea românească în politica regională.

Știai că? Victoria lui Mircea cel Bătrân de la Rovine (1395) a reprezentat prima mare înfrângere a unei armate otomane conduse de un sultan în Europa de sud-est, demonstrând eficiența tacticilor militare românești.

Iancu de Hunedoara și lupta anti-otomană

După pierderea Dobrogei și instaurarea tributului către Imperiul Otoman, lupta anti-otomană a fost continuată de Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei între 1441-1456. De origine română, el a acționat pe mai multe direcții în războiul contra turcilor.

Iancu a format un bloc românesc anti-otoman alături de Țara Românească și Moldova, impunând domni favorabili luptei împotriva turcilor. În 1442, a respins un atac otoman asupra Transilvaniei și i-a învins apoi pe turci pe râul Ialomița.

"Campania cea lungă" din 1443-1444, desfășurată la chemarea Papei Eugeniu al IV-lea, a adus victorii importante creștinilor care au cucerit Sofia și Niș. Deși s-a semnat Pacea de la Seghedin în 1444, regele Ungariei a încălcat-o, organizând o nouă cruciadă care s-a încheiat dezastruos la Varna (10 noiembrie 1444).

Iancu de Hunedoara a mai încercat o expediție ofensivă în Balcani, dar a fost înfrânt la Câmpia Mierlei în 1448. Totuși, cea mai strălucită victorie a sa a fost apărarea Belgradului în 1456 împotriva armatei otomane conduse de Mehmet al II-lea, cucceritorul Constantinopolului.

Important! Victoria lui Iancu de Hunedoara la Belgrad (1456) a amânat cu 70 de ani transformarea Ungariei în pașalâc turcesc și a întârziat considerabil consolidarea dominației otomane asupra spațiului românesc.

Vlad Țepeș și Stefan cel Mare - Rezistența anti-otomană

Vlad Țepeș (1456-1462) și-a bazat politica externă pe alianța cu Ungaria împotriva turcilor. În 1459, el a refuzat plata tributului și a încheiat un tratat anti-otoman cu Matei Corvin. Iarna 1461-1462 a adus celebra sa expediție la sud de Dunăre, când a dezorganizat forțele otomane.

Ca răspuns, sultanul Mahomed al II-lea a organizat o expediție împotriva Țării Românești. Țepeș a aplicat tactica tradițională de retragere și pârjolire a pământului, culminând cu surprinzătorul "atac de noapte" de la Târgoviște din 16-17 iunie 1462, care a provocat haos în rândurile otomanilor. Din păcate, boierii l-au trădat, acceptându-l ca domn pe Radu cel Frumos.

Stefan cel Mare (1457-1504) a desfășurat o politică externă complexă, adaptată raportului de forțe dintre Imperiul Otoman, Polonia și Ungaria. În prima parte a domniei a prestat omagiu de vasalitate regelui Poloniei în 1459, încheind un tratat anti-maghiar.

Relațiile cu Ungaria au evoluat de la conflict - bătălia de la Baia din decembrie 1467 unde Stefan a învins armata regelui maghiar - la alianță în 1475, când cei doi suverani au încheiat un tratat de pe poziții egale împotriva turcilor.

Lupta anti-otomană a început în 1473, când Stefan a refuzat plata tributului și a reluat politica blocului românesc. Momentul de glorie a fost bătălia de la Vaslui (Podul Înalt) din 10 ianuarie 1475, când cu doar 40.000 de oameni a zdrobit armata de 120.000 de turci condusă de Soliman Pașa.

Știai că? După victoria de la Vaslui, Stefan cel Mare a trimis scrisori principilor europeni anunțându-și victoria și cerând sprijin, numindu-se "atletul lui Hristos" - un semn al importanței Moldovei în frontul anti-otoman european.

Relațiile internaționale ale Moldovei sub Stefan cel Mare

În vara anului 1476, sultanul Mehmet al II-lea a organizat o nouă campanie împotriva Moldovei, obținând victoria de la Războieni (Valea Albă). Deși învinși, moldovenii au rezistat în cetățile principale, forțând turcii să se retragă. În 1480, Stefan cel Mare a încheiat pace cu otomanii.

Sub noul sultan Baiazid al II-lea, turcii au cucerit Chilia și Cetatea Albă în 1484, afectând grav sistemul defensiv și comerțul Moldovei. În căutare de sprijin, domnul Moldovei a depus omagiu de vasalitate regelui Poloniei la Colomea (septembrie 1485), dar fără rezultate concrete.

În aceste condiții dificile, Moldova a recunoscut suzeranitatea otomană și a acceptat plata tributului în schimbul autonomiei interne în 1487. Spre sfârșitul domniei, relațiile cu Polonia s-au deteriorat, culminând cu bătălia de la Codrii Cosminului (1497), unde polonezii au fost înfrânți decisiv.

La mijlocul secolului XVI, situația internațională s-a schimbat dramatic odată cu expansiunea maximă a Imperiului Otoman sub Soliman Magnificul (1520-1566). După cucerirea Belgradului (1521) și victoria de la Mohács (1526), centrul Ungariei a devenit pașalâc, iar Transilvania principat sub suzeranitate otomană.

Țările Române au suferit o dependență crescută față de turci prin: numirea directă a domnilor de către sultan, reprezentarea în politica externă, pierderi teritoriale (Tighina, Brăila, Banatul), creșterea tributului și introducerea monopolului comercial turcesc.

Important! Deși a fost nevoit să accepte suzeranitatea otomană, Stefan cel Mare a reușit să mențină autonomia Moldovei și să evite transformarea țării în pașalâc, o realizare remarcabilă în contextul expansiunii otomane din secolul XV.

Mihai Viteazul și "Războiul cel lung"

Mihai Viteazul (1593-1601) a devenit domn într-un moment când Papa Clement al VIII-lea inițiase formarea "Ligii Sfinte", o alianță anti-otomană care includea Transilvania, Moldova, Statul Papal, Spania, Austria și ducatele italiene. Tara Românească a aderat la această coaliție, participând la "Războiul cel lung" (1593-1606).

La 13 noiembrie 1594, Mihai a declanșat răscoala anti-otomană, executând garnizoanele turcești din București. În iarna 1594-1595, a lansat o ofensivă împotriva raialelor turcești de pe linia Dunării, cucerind Giurgiu, Hârșova și Silistra.

De teama unei intervenții otomane masive, Mihai a încheiat un tratat cu Sigismund Báthory, principele Transilvaniei (mai 1595), deși condițiile erau dezavantajoase: Mihai devenea locțiitor al principelui Ardealului, iar Țara Românească urma să fie condusă de un sfat de 12 boieri.

Bătălia de la Călugăreni $13-23 august 1595$ a adus victoria tactică a lui Mihai Viteazul, dar superioritatea numerică a turcilor l-a forțat să se retragă în munți. Cu sprijin militar din partea Transilvaniei și Moldovei, în octombrie 1595 a eliberat Târgoviștea și Bucureștiul, obținând o victorie decisivă la Giurgiu.

În 1597, Țara Românească a încheiat pace cu otomanii, care îi recunoșteau domnia pe viață lui Mihai și autonomia țării, reducând substanțial tributul. Dorind să continue lupta, Mihai a semnat "Tratatul de la Mănăstirea Dealu" (1598) cu Imperiul Habsburgic, primind finanțare pentru armată și recunoscând suzeranitatea Austriei.

Memorează! Bătălia de la Călugăreni (1595) reprezintă unul dintre cele mai strălucite momente ale artei militare românești, Mihai Viteazul reușind să învingă o armată otomană mult superioară numeric prin tactici ingenioase și cunoașterea perfectă a terenului.

Unirea de la 1600 și sfârșitul lui Mihai Viteazul

În 1599, frontul românesc anti-otoman s-a destrămat când noul principe al Transilvaniei, Andrei Báthory, a încheiat pace cu turcii, iar în Moldova a fost instalat Ieremia Movilă, susținut de polonezi. Pentru a reface alianța anti-otomană, Mihai a pus în aplicare "Planul Dacic".

Cu acordul împăratului Rudolf al II-lea, Mihai a trecut în Transilvania și l-a învins pe Andrei Báthory la 28 octombrie 1599. La 1 mai 1600, a intrat triumfător în Alba Iulia, fiind recunoscut de Dietă drept locțiitor al principelui. În Transilvania, a luat măsuri în favoarea românilor: a scutit preoții români de robotă, a acordat drepturi de pășunat și a întemeiat Mitropolia Ortodoxă de la Alba Iulia.

În mai 1600, Mihai a cucerit Moldova, invocând alianța acesteia cu turcii și tătarii. La 27 mai 1600, se intitula "Domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei", realizând prima unire politică a celor trei țări românești.

Unirea nu a durat decât patru luni, destrămându-se din cauza opoziției Marilor Puteri vecine și a nobilimii maghiare. Aceasta s-a aliat cu generalul austriac Gheorghe Basta și l-a învins pe Mihai în bătălia de la Mirăslău (28 septembrie 1600). După ce a pierdut Transilvania și Moldova, Mihai a cerut sprijinul împăratului Rudolf al II-lea.

Când nobilimea maghiară s-a răsculat și l-a proclamat principe pe Sigismund Báthory, împăratul i-a încredințat lui Mihai o armată pentru a recuceri Transilvania. Alături de generalul Basta, Mihai a obținut victoria de la Guruslău (13 august 1601), dar la ordinul lui Basta a fost asasinat pe Câmpia Turzii la 19 august 1601.

Reflecție! Unirea realizată de Mihai Viteazul în 1600, deși de scurtă durată, a reprezentat prima manifestare a conștiinței unității naționale și a devenit un simbol al aspirațiilor românilor pentru unitate națională în secolele următoare.

De la domniile fanariote la începuturile modernității

Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a continuat politica externă a predecesorului său Cantacuzino, menținând relații bune cu Imperiul Otoman prin "politica pungilor cu bani". În același timp, a negociat protecție din partea împăratului Leopold I de Habsburg (1701) și a făcut propuneri Rusiei pentru un război anti-otoman.

În Moldova, Dimitrie Cantemir (1710-1711) a încheiat o alianță cu țarul Petru I, participând la lupta de la Stănilești împotriva otomanilor. După înfrângere, Cantemir a plecat în exil în Rusia.

În epoca fanariotă, Principatele au cunoscut o dependență totală față de Imperiul Otoman prin numirea domnitorilor direct de către sultan, renunțarea la o politică externă proprie și creșterea excesivă a obligațiilor materiale. Principatele au devenit teatru de operațiuni militare în confruntările dintre Marile Puteri, suferind ocupații militare și pierderi teritoriale importante:

• Prin "Pacea de la Passarowitz" (1718), Oltenia și Banatul au fost anexate de Austria
• Conform "Păcii de la Kuciuk-Kainargi" (1774), Austria a anexat Bucovina în anul următor
• "Pacea de la București" din 1812 a dus la anexarea de către Rusia a teritoriului dintre Prut și Nistru (Basarabia)

Totuși, încă din 1752, ambasadorii Franței îi considerau pe domnitorii Țărilor Române ca suverani cu titlul de "Alteță". Domnitorul Moldovei Grigore al III-lea Ghica a protestat față de pierderea Bucovinei, fiind ucis de turci pentru curajul său.

După revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821, la presiunea Marilor Puteri, Imperiul Otoman a renunțat la domnitorii fanarioti, revenind la domni pământeni în 1822.

Important! "Convenția de la Akkerman" (1826) și "Tratatul de la Adrianopol" (1829) au marcat începutul modernizării societății românești prin desființarea monopolului otoman asupra comerțului Principatelor și integrarea lor în circuitul economic european.

Tratate internaționale și modernizarea Principatelor Române

În 1826 s-a încheiat "Convenția Otomano-Rusă de la Akkerman", care prevedea restabilirea domniilor pământene și redactarea unor regulamente pentru organizarea internă a Moldovei și Țării Românești. Între 1828-1834, Principatele au fost ocupate de Rusia în contextul războiului cu Turcia.

"Tratatul de la Adrianopol" (1829) a adus schimbări semnificative pentru Principate:

• Retrocedarea către Țara Românească a raialelor Turnu, Giurgiu și Brăila
• Instaurarea oficială a protectoratului rusesc
• Desființarea monopolului otoman asupra comerțului

Aceste schimbări au permis intrarea Principatelor în circuitul economic european, accelerând modernizarea societății românești. În 1831 în Țara Românească și în 1832 în Moldova s-au introdus Regulamentele Organice, prin care Rusia își consolida influența, dar care au reprezentat și primele legi fundamentale moderne.

Evoluția relațiilor internaționale ale spațiului românesc în această perioadă arată o luptă constantă pentru păstrarea autonomiei și identității în fața presiunilor marilor puteri. Deși au existat perioade de subordonare și pierderi teritoriale, diplomația și rezistența militară au permis supraviețuirea entităților statale românești într-un context geopolitic extrem de dificil.

De reținut! Deși au fost impuse de Rusia pentru a-și consolida influența, Regulamentele Organice au reprezentat primul pas spre modernizarea instituțională a Principatelor Române, introducând separarea puterilor în stat și organizarea administrației centrale și locale după model european.