Relaţiile internaționale în secolele XIV-XVI

Statele românești medievale s-au aflat permanent în calea expansiunii marilor puteri vecine, ceea ce a determinat o politică externă complexă. Principalul pericol pentru Europa creștină și implicit pentru țările române a fost reprezentat de pătrunderea Imperiului Otoman în spațiul european la mijlocul secolului al XIV-lea.

Obiectivele principale ale politicii externe românești au fost: păstrarea individualității statale, menținerea sau recucerirea independenței și apărarea teritoriului. Pentru realizarea acestor obiective, domnitorii români au alternat acțiunile militare cu cele diplomatice (trimiterea de soli, încheierea de tratate, acceptarea suzeranității unor puteri).

Strategia militară a domnitorilor români a fost în principal defensivă, evitându-se confruntările directe cu armatele numeroase ale Imperiului Otoman. Ei au folosit avantajele terenului (Posada), au atras inamicul în locuri mlăștinoase (Rovine), au ales zile cu ceață pentru atacuri decisive (Vaslui) sau au aplicat tactica „pământului pârjolit".

De reținut! În luptele împotriva otomanilor, domnii români au trebuit să se implice în „conflicte asimetrice", înfruntând armate mult mai numeroase cu oști care numărau în general între 10.000-40.000 de oameni.

Relațiile țărilor române cu puterile creștine vecine au fost atât conflictuale (din cauza tendințelor de dominație ale acestora) cât și de colaborare (mai ales în fața pericolului otoman). În ciuda conflictelor dintre ele, statele creștine au colaborat adesea în organizarea unor ample campanii militare antiotomane, cunoscute sub numele de „cruciadele târzii".

Personalități marcante ale secolelor XIV-XVI

Mircea cel Bătrân (1386-1418)

Domn al Țării Românești, Mircea cel Bătrân a dus o politică externă echilibrată, alternând alianțele cu puterile creștine vecine. În 1388 a alipit Dobrogea Țării Românești, ceea ce a iritat Imperiul Otoman.

În plan diplomatic, a încheiat tratate importante:

• Tratatul de la Radom/Lublin (1390) cu Polonia - încheiat de pe poziții egale, prevedea sprijin reciproc împotriva Ungariei
• Tratatul de la Brașov (1395) cu Ungaria - primul tratat din sud-estul Europei îndreptat împotriva otomanilor

Pe plan militar, Mircea a obținut o victorie importantă la Rovine (1394 sau 1395) împotriva otomanilor conduși de Baiazid I. A participat și la Cruciada de la Nicopole (1396), care s-a încheiat însă cu victoria otomanilor.

Alexandru cel Bun (1400-1432)

Domnitor al Moldovei timp de 32 de ani, a reușit să mențină echilibrul între Ungaria și Polonia. A recunoscut suzeranitatea regelui polon Vladislav II Iagello, prin tratatul din 1402, reînnoit de mai multe ori.

În calitate de vasal al Poloniei, i-a acordat sprijin militar în două bătălii împotriva Ordinului Cavalerilor Teutoni: la Grünwald și Marienburg (1410). Tot în timpul său, au loc primele confruntări cu Imperiul Otoman (1420), când turcii au asediat Chilia și Cetatea Albă, dar Alexandru a reușit să le apere.

Important! Domnia lui Alexandru cel Bun a reprezentat o perioadă de pace și stabilitate pentru Moldova, rezultat al politicii sale diplomatice abile.

Personalități marcante ale secolelor XIV-XVI (continuare)

Iancu de Hunedoara (1441-1456)

Descendent al unei familii românești din Transilvania, integrat în nobilimea maghiară, Iancu a ocupat funcții importante: ban al Severinului, voievod al Transilvaniei, guvernator al Ungariei și căpitan general al armatelor maghiare.

A organizat numeroase campanii antiotomane, dintre care cele mai importante au fost:

• Campania cea Lungă (1443-1444) - încheiată cu Pacea de la Seghedin, favorabilă creștinilor
• Bătălia de la Belgrad (1456) - victorie crucială a creștinilor, care a oprit înaintarea otomanilor spre centrul Europei pentru aproximativ 70 de ani

Vlad Țepeș (1448; 1456-1462; 1476)

În cea de-a doua domnie, Vlad Țepeș a refuzat plata tributului către otomani și s-a aliat cu regele Ungariei, Matei Corvin. După ce a organizat o campanie la sudul Dunării (1461), devastând cetăți turcești, a atras o invazie otomană.

În fața armatei otomane conduse de sultanul Mahomed II, Vlad a adoptat o strategie defensivă, folosind tactica pământului pârjolit. Atacul de noapte de la Târgoviște (1462) a provocat mari pagube otomanilor, dar trădat de boieri, Vlad a fost nevoit să se retragă în Transilvania.

Matei Corvin l-a acuzat pe nedrept de trădarea cauzei creștine și l-a întemnițat până în 1475, când a fost eliberat datorită intervenției lui Ștefan cel Mare. Reinstalat pentru scurt timp ca domn în 1476, Vlad Țepeș a fost asasinat după doar o lună.

Ștefan cel Mare (1457-1504)

Domnitor al Moldovei, Ștefan cel Mare a urmărit contracararea tendințelor hegemonice ale marilor puteri vecine: Ungaria, Polonia și Imperiul Otoman. Strategia sa a fost de a evita conflictele simultane cu mai multe state.

Relațiile cu Polonia au urmat linia tradițională a vasalității. Prin tratatul de la Overchelăuți (1459), Ștefan l-a recunoscut suzeran pe regele Poloniei, Cazimir al IV-lea, asigurând astfel protecție împotriva Ungariei. Mai târziu, în 1485, a depus un nou jurământ de vasalitate la Colomeea, sperând în ajutor pentru recuperarea cetăților Chilia și Cetatea Albă, pierdute în favoarea turcilor.

Spre sfârșitul domniei, relațiile cu Polonia s-au deteriorat, culminând cu bătălia de la Codrii Cosminului (1497), câștigată de Ștefan. În 1499, s-a încheiat Tratatul de la Hârlău, de pe poziții de egalitate, care marca ieșirea Moldovei de sub suzeranitatea poloneză.

Relațiile cu Ungaria au fost inițial tensionate, regele Matei Corvin dorind să-și impună suzeranitatea asupra Moldovei. După bătălia de la Baia (1467), câștigată de Ștefan, relațiile s-au îmbunătățit, iar în 1475 s-a încheiat un tratat antiotoman în condiții de deplină egalitate.

Relațiile cu Imperiul Otoman au fost marcate de refuzul lui Ștefan de a plăti tributul. În ianuarie 1475, a obținut o strălucită victorie la Vaslui (Podul Înalt), folosind o tactică defensivă inteligentă. După victorie, a trimis o celebră scrisoare către principii europeni, solicitând ajutor împotriva otomanilor și descriind Moldova ca „poartă a creștinătății".

Citat celebru: În scrisoarea sa din 25 ianuarie 1475, Ștefan cel Mare descria Moldova drept „această poartă a creștinătății", subliniind rolul strategic al țării în fața expansiunii otomane.

În 1476, Moldova a fost din nou atacată de otomani, conduși de sultanul Mahomed al II-lea, iar bătălia de la Războieni (Valea Albă) s-a încheiat cu victoria otomanilor. Totuși, cetățile moldovene au rezistat, iar otomanii au fost nevoiți să se retragă.

Situația internațională a Țărilor Române în secolele XVI-XVII

În secolele XVI-XVII, relațiile internaționale au evoluat, acțiunile diplomatice fiind preferate celor militare. Politica de cruciadă a fost abandonată, iar atitudinea față de Imperiul Otoman s-a schimbat.

Imperiul Otoman a atins apogeul în secolul XVI, cucerind Belgradul (1521) și transformând Ungaria în Pașalâcul de la Buda (1541). În a doua jumătate a secolului XVII, puterea otomană a început să scadă, pe fondul eșecurilor de a cuceri Viena și al crizei autorității centrale.

Pentru Țările Române, a doua jumătate a secolului XVI a adus regimul de vasalitate în raport cu Imperiul Otoman. Deși autonomia internă a fost respectată, politica externă a intrat în subordinea Porții otomane. Domnii erau încă aleși de țară o vreme, dar trebuiau confirmați de sultan, iar ulterior erau numiți direct de acesta.

Dominația otomană a menținut vechile structuri de stat românești, dar a introdus obligații economice:

• Haraciul - sumă de bani plătită anual
• Peșcheșurile - daruri oficiale pentru sultan și dregătorii otomani
• Mucarerul - sumă de bani pentru confirmarea domniei
• Diverse obligații în muncă și transport

De înțeles! Deși regimul de vasalitate otoman a impus restricții politice și economice, el a permis păstrarea autonomiei interne a Țărilor Române, evitându-se astfel transformarea lor în pașalâcuri (provincii otomane).

După instaurarea regimului de vasalitate, opoziția militară față de Poartă și încercările de modificare a dominației otomane s-au redus în intensitate, diplomația devenind principalul instrument în relațiile externe.

Mihai Viteazul (1593-1601)

Domn al Țării Românești într-o perioadă în care otomanii instauraseră regimul dominației economice, Mihai Viteazul reprezintă una dintre cele mai importante figuri din istoria românilor.

În noiembrie 1594, deși ajunsese domn cu ajutorul creditorilor turco-levantini, Mihai a declanșat lupta antiotomană prin suprimarea creditorilor și a garnizoanei turcești din București, urmată de atacarea cetăților turcești de la Dunăre.

Acțiuni diplomatice importante:

• Tratatul de la Alba-Iulia (mai 1595) cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei - asigura sprijin antiotoman, dar plasa Țara Românească sub suzeranitatea Transilvaniei
• Tratatul de pace cu Imperiul Otoman (1597) - recunoașterea domniei lui Mihai pe viață și reducerea tributului la jumătate
• Tratatul de la Mănăstirea Dealu (1598) cu împăratul Rudolf II - recunoașterea domniei ereditare și promisiunea sprijinului antiotoman

Victorii militare semnificative:

• Bătălia de la Călugăreni (august 1595) - victorie strălucită împotriva armatei otomane conduse de Sinan-pașa
• Eliberarea orașelor muntene și victoria de la Giurgiu (octombrie 1595) - cu ajutor din Transilvania
• Bătălia de la Șelimbăr (octombrie 1599) - victoria asupra lui Andrei Bathory, principele Transilvaniei
• Bătălia de la Guruslău (august 1601) - alături de generalul imperial Gheorghe Basta, împotriva nobilimii maghiare

Cel mai important moment al domniei lui Mihai Viteazul a fost realizarea primei uniri politice a celor trei state românești. După victoria de la Șelimbăr, Mihai a intrat triumfător în Alba Iulia (1 noiembrie 1599) și i-a fost recunoscută autoritatea asupra Transilvaniei. În primăvara anului 1600, a cucerit și Moldova, intitulându-se într-un document: "Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei".

Semnificație istorică: Prima unire a celor trei țări române sub Mihai Viteazul, deși de scurtă durată, a reprezentat un reper important în procesul de constituire a națiunii române și a devenit un simbol al unității naționale pentru generațiile următoare.

Unirea a fost de scurtă durată. În septembrie 1600, în urma bătăliei de la Mirăslău, Mihai a pierdut Ardealul, iar Moldova a revenit sub conducerea lui Ieremia Movilă. În august 1601, la trei zile după victoria de la Guruslău, Mihai Viteazul a fost asasinat la Câmpia Turzii.

Acțiuni militare și diplomatice la sfârșitul Evului Mediu (sec. XVII-XVIII)

Sfârșitul secolului XVII și începutul secolului XVIII au fost marcate de declinul Imperiului Otoman, care a deschis calea pentru expansiunea altor puteri în regiune. Acest declin s-a accentuat după eșecul ultimului asediu asupra Vienei din 1683.

Criza Imperiului Otoman a determinat reacția expansionistă a Imperiului Habsburgic și a Imperiului Rus, cu efecte majore asupra spațiului românesc:

• Transilvania a fost cedată habsburgilor prin Pacea de la Karlowitz (1699)
• Banatul și Oltenia au trecut sub stăpânire habsburgică prin Pacea de la Passarowitz (1718)
• Imperiul Habsburgic a anexat Bucovina în 1775
• Imperiul Rus a obținut, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), dreptul neoficial de stat protector în Moldova și Țara Românească

În acest context geopolitic complex, domnitorii români au încercat să păstreze un echilibru între imperiile vecine, apropiindu-se în special de Rusia pentru a scăpa de dominația otomană.

Șerban Cantacuzino (1678-1688)

Domn al Țării Românești, Șerban Cantacuzino a urmărit eliminarea instabilității politice și întărirea autorității centrale. Politica sa externă a fost orientată către austrieci, încercând să iasă de sub dominația otomană. Totodată, a stabilit relații bune cu Rusia pentru a evita înlocuirea dominației otomane cu cea habsburgică.

Strategie politică: Domnitorii români din această perioadă au practicat o politică de echilibru între cele trei imperii, încercând să folosească rivalitățile dintre marile puteri în avantajul țărilor lor.

Ultimii domnitori pământeni și trecerea la regimul fanariot

Constantin Brâncoveanu (1688-1714)

Domn al Țării Românești, Constantin Brâncoveanu a asigurat o lungă perioadă de înflorire culturală. În plan extern, a reușit să mențină o politică de echilibru între Imperiul Otoman, căruia îi era vasal, și Imperiul Habsburgic, cu care a încheiat mai multe tratate secrete.

Brâncoveanu a stabilit și relații diplomatice cu Rusia, urmărind emanciparea de sub dominația otomană. Implicarea indirectă în războiul de la Stănilești (1711) i-a atras suspiciunea otomanilor, ducând în cele din urmă la executarea sa împreună cu fiii săi la Constantinopol.

Dimitrie Cantemir (1710-1711)

Domn al Moldovei, Dimitrie Cantemir s-a orientat decisiv către Rusia, semnând tratatul secret de la Luțk (1711) cu țarul Petru cel Mare. Acest tratat prevedea eliberarea Moldovei de sub dominația otomană cu ajutorul Rusiei.

În urma bătăliei de la Stănilești (1711), în care armata ruso-moldoveană a fost învinsă de otomani, Dimitrie Cantemir și-a pierdut tronul și s-a refugiat în Rusia până la sfârșitul vieții.

Consecințe ale politicii ultimilor domnitori pământeni: Politica de echilibru dusă de domnitorii români a menținut autonomia țărilor, dar a crescut suspiciunea Imperiului Otoman. După domniile lui Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncoveanu și Ștefan Cantacuzino (1714-1716), otomanii au decis să numească pe tronul țărilor române domni fanarioți (greci din cartierul Fanar al Constantinopolului). Regimul fanariot a început în 1711 în Moldova și în 1716 în Țara Românească.

Tranziție istorică: Instaurarea regimului fanariot a marcat sfârșitul unei epoci în istoria țărilor române, când politica externă era decisă de domnii pământeni. Noii conducători erau mai loiali Porții, asigurând un control mai strict al otomanilor asupra spațiului românesc.

Spațiul românesc a devenit astfel o zonă de confruntare între cele trei imperii (Otoman, Habsburgic și Rus), cu implicații majore pentru evoluția sa ulterioară.