Teorii istorice privind romanitatea românilor
Secolele XIX-XX aduc o intensificare a dezbaterii științifice despre originea românilor, cu două teorii principale în competiție: teoria continuității și teoria imigraționistă. Robert Roesler, în secolul XIX, devine principalul promotor al teoriei imigraționiste, susținând că dacii au pierit, iar românii au migrat ulterior din sud de Dunăre.
Istoricii români au adus argumente solide în favoarea continuității. A.D. Xenopol, B.P. Hasdeu, Nicolae Iorga și Dimitrie Onciul au dezvoltat studii fundamentale, demonstrând prezența neîntreruptă a populației romanizate în spațiul carpato-dunărean. Vasile Pârvan, prin cercetările arheologice, a evidențiat importanța substratului dacic.
Gheorghe Brătianu, în lucrarea "O enigmă și un miracol istoric: poporul român", a sintetizat argumentele pro-continuitate, răspunzând criticilor teoriei imigraționiste. Nicolae Densușianu, deși a exagerat în unele privințe, a contribuit la studiul preistoriei Daciei.
💡 Dezbaterea științifică despre originea românilor a depășit adesea cadrul academic, devenind un instrument politic - teoria continuității susținea drepturile istorice ale românilor asupra teritoriilor locuite, în timp ce teoria imigraționistă servea intereselor puterilor care doreau să conteste aceste drepturi.