Viziunea istoricilor asupra romanității

Romanitatea românilor a fost explicată prin mai multe elemente esențiale: originea daco-romană, continuitatea daco-română în condițiile migrațiilor, latinitatea limbii române și esența romană a obiceiurilor populare. Acest concept reflectă conștiința românilor despre propria origine.

Procesul de romanizare reprezintă fundamentul formării poporului român. Acesta a inclus răspândirea limbii latine, a dreptului, religiei, urbanizării și modului de viață roman în spațiul dacic. Romanizarea a implicat două componente fundamentale: aducerea populației vorbitoare de limbă latină din toate părțile Imperiului (ex toto orbis romano) și transformarea băștinașilor daco-geți prin asimilarea culturii romane.

Romanizarea Daciei s-a desfășurat în trei etape principale: etapa premergătoare cuceririi, etapa oficială (după cucerirea lui Traian) și etapa care a urmat retragerii autorităților romane din Dacia.

⚡ Știai că? Romanizarea Daciei a fost unul dintre cele mai rapide și eficiente procese de asimilare culturală din Imperiul Roman, datorită politicii sistematice de colonizare și urbanizare implementată de autoritățile romane.

Factorii romanizării

Romanizarea organizată, rapidă și ireversibilă a spațiului daco-roman a fost influențată de mai mulți factori esențiali. Armata romană a jucat un rol crucial, fiind formată din trei legiuni și trupe speciale concentrate în castre. Legăturile dintre soldații romani și autohtoni au accelerat procesul de romanizare.

Administrația provinciei a transformat Dacia într-o provincie de rang consular, cu capitala la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Veteranii romani s-au stabilit atât în orașe, ocupând funcții administrative, cât și la sate, unde au înființat ferme agricole, contribuind la răspândirea modului de viață roman.

Urbanizarea a reprezentat o caracteristică definitorie a organizării teritoriale romane. Elementele civilizației urbane s-au răspândit rapid: clădiri publice, apeducte, amfiteatre, băi publice, sanctuare și piețe. În Dacia romană au fost ridicate orașe cu statut de colonii și municipii, care au devenit centre de răspândire a culturii romane.

Religia și dreptul au contribuit decisiv la asimilarea populației dacice. Toleranța religioasă a permis sincretismul religios, iar în anul 212, împăratul Caracalla a acordat dreptul de cetățenie romană tuturor locuitorilor imperiului, accelerând procesul de romanizare.

⚡ Important! În anul 271-275, Roma a abandonat provincia Dacia sub presiunea popoarelor migratoare și a crizei economice. Acest eveniment nu a oprit procesul de romanizare, ci l-a transformat, ducând la retragerea populației romanizate în zonele rurale de deal și munte.

Continuitatea daco-romană

După retragerea autorităților romane, legăturile cu Imperiul Roman aflat la sud de Dunăre au continuat. Cetățile de pe malul stâng al Dunării au rămas în atenția împăraților Dioclețian, Constantin cel Mare și Iustinian. Opera de romanizare a fost continuată de soldați, negustori și misionari creștini veniți din imperiu.

Deși retragerea romană a lăsat provincia fără o structură politică statală, daco-romanii s-au organizat în obști sătești. Din secolul al X-lea, prin unirea acestora, au apărut primele formațiuni politice prestatale $voievodate, cnezate, așa-zisele "țărișoare"$.

Creștinismul a pătruns în Dacia și Moesia în timpul stăpânirii romane prin intermediul soldaților, coloniștilor și misionarilor. Această religie a contribuit la strângerea legăturilor daco-romanilor cu romanitatea sud-dunăreană. Prezența creștinismului este dovedită prin numeroase descoperiri arheologice: obiecte cu semnul crucii și basilici la Tomis și Sucidava.

Originea latină a creștinismului românesc este demonstrată și de faptul că termenii creștini de bază provin din limba latină: "cruce" (din latinescul "crux") și "înger" (din latinescul "angelus").

⚡ De reținut! Continuitatea de locuire daco-romană este atestată de descoperirile arheologice din tot spațiul vechii Dacii, inclusiv de inscripțiile în limba latină de la nord de Dunăre din secolul al IV-lea, care dovedesc că limba latină a continuat să fie utilizată și după retragerea romană.

Raporturile dintre daco-romani și migratori

Dintre popoarele migratoare (goți, huni, gepizi etc.), slavii au avut rolul cel mai important în etnogeneza românească. Ei au fost atestați în secolul al VI-lea în Moldova și Țara Românească, iar în secolul al VII-lea în Transilvania. Cu toate acestea, influența lor nu a schimbat caracterul latin al limbii române.

După anul 602, slavii s-au așezat masiv la sud de Dunăre în Imperiul Bizantin. Slavii și bulgarii au separat definitiv latinitatea nord-dunăreană de latinitatea din Peninsula Balcanică, aceasta din urmă fiind parțial asimilată.

Etnogeneza românească se înscrie într-un proces istoric mai amplu al etnogenezei popoarelor romanice. Acest proces a avut la bază o dublă asimilare: romanizarea autohtonilor $geto-daci$ și asimilarea migratorilor de către populația romanizată.

Limba latină populară vorbită de populația romanizată din Dacia și Moesia s-a transformat în limba română în secolele VIII-IX. În contextul migrației slavilor în sudul Dunării, romanitatea orientală s-a identificat cu poporul român.

Prin romanitate se înțelege: originea romană a românilor, continuitatea elementului roman la nord de Dunăre, unitatea de neam a românilor, latinitatea limbii române și conștiința românilor despre originea lor romană.

⚡ Să reții! Prima mențiune documentară a românilor datează din anul 980, într-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul, unde poporul român este menționat sub numele de "vlahi" - termen provenit de la tribul celtic "Volcae" și care desemna populațiile romanice.

Terminologia și atestarea istorică a românilor

Termenul "vlah", care îi desemna pe români în documentele medievale, provine de la un trib celtic "Volcae", menționat de Cezar în lucrarea "De Bello Galica". Acest termen a trecut la germani, desemnând în germana veche pe vecinii din sud și apus $vlah = roman$, apoi a fost preluat de slavi.

"Vlah" înseamnă un străin, un neslav de limbă romanică. Termenul apare sub diverse forme: "vlah" la bizantini și slavii sudici, "voloh" la slavii răsăriteni, "valahus" în lumea latină catolică, "blachi" la unguri, transformat în "olah". Apariția acestui nume dat românilor de către străini în Evul Mediu marchează sfârșitul etnogenezei române.

În Imperiul Bizantin avem primele scrieri care afirmă clar originea romană a poporului și limbii române:

• Împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) îi desemnează pe români ca urmași ai Romei
• Ioan Kynammos, secretar al împăratului Manuel Comnenul, menționează în secolul al XII-lea că românii "se zice că sunt coloni veniți de mult din Italia"

În Occidentul medieval, ideea romanității românilor este identificată în corespondența Papei Inocențiu al III-lea cu Ioniță cel Frumos. Afirmarea puternică a originii romane a românilor este prezentă și în cronicile maghiare scrise de Anonymus și Simon de Keza.

⚡ Fascinant! În secolul al XIV-lea, romanitatea nord-dunăreană s-a dezvoltat într-un cadru politic propriu - statele medievale românești, marcând trecerea de la conștiința etnică la organizarea politică autonomă.

Umaniștii și romanitatea românilor

Umaniștii italieni au abordat problema romanității românilor din două motive principale: interesul de a studia profund romanitatea antică clasică și dorința de a opri expansiunea otomană către Europa Centrală.

Primul umanist italian care a abordat originea romană a poporului român a fost Poggio Bracciolini (1380-1459). El afirmă continuitatea elementului roman în țările române, locuite de o populație romană de la Traian încoace, care nu și-a pierdut limba latină.

Enea Silvio Piccolomini $devenit Papa Pius al II-lea, 1458-1464$ a promovat originea romană a poporului român, culegându-și informațiile de la misionarii dominicani și franciscani.

Antonio Bonfini, umanist italian care a trăit la curtea maghiară între anii 1486-1502, a susținut că românii sunt urmașii coloniei și legiunilor romane din Dacia. Ca argumente, Bonfini invocă ruinele, inscripțiile romane și toponimele.

Primul român care a susținut unitatea de neam, limbă, obiceiuri și religie a românilor a fost Nicolae Olahus (1493-1568). Contribuția sa la afirmarea romanității românilor trebuie apreciată la adevărata ei valoare, deoarece a avut înalte funcții și demnități în regatul ungar.

⚡ De reținut! Secolul al XVII-lea a marcat în istoria culturii medievale românești emanciparea definitivă de slavonism și desprinderea de tiparele bizantine, punând bazele unei conștiințe istorice românești.

Cronicarii și ideea romanității

Primul reprezentant de seamă al culturii umaniste în mediul românesc a fost Grigore Ureche (1590-1647). În lucrarea "Letopisețul Țării Moldovei" prezintă ideea de romanitate: "toți de la Râm se trag".

Miron Costin (1633-1691) a susținut că istoria românilor începe cu cea a dacilor antici, cuceriți și supuși de împăratul Traian. La retragerea romanilor din Dacia, nu au plecat toți romanii, ci mulți au rămas pe loc, rezistând năvălirilor barbare. Romanitatea românilor era dovedită, în opinia cronicarului, de latinitatea limbii române. Lucrarea "De neamul moldovenilor" reprezintă primul tratat savant consacrat exclusiv analizei originii românilor.

Dimitrie Cantemir (1673-1723) a dedicat în lucrarea "Hronicul romano-moldo-vlahilor" un amplu studiu originii romane a românilor. Elementele de bază ale concepției lui Cantemir despre originea românilor sunt:

• Descendența pur romană din Traian (teza latinității pure)
• Stăruința neîntreruptă și unitatea româno-moldo-vlahă în spațiul carpato-moldovean

Cantemir susține cu tărie dăinuirea elementului roman în Dacia și după retragerea aureliană. Latinitatea românilor este menționată și descrisă și în lucrarea "Descrierea Moldovei".

⚡ Important! Cea mai reprezentativă figură umanistă din Țara Românească a fost stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716), care în lucrarea "Istoria Țării Românești" susține clar existența conștiinței romanității la români, afirmând că aceștia "țin și cred că sunt urmași ai romanilor și se mândresc cu această descendență glorioasă".

Politizarea problemei romanității

După prima unire a Țărilor Române din 1600, realizată de domnitorul Mihai Viteazul, etnogeneza românească s-a transformat din problemă istorică în problemă politică. Mulți erudiți maghiari și austrieci au elaborat teorii în care au negat latinitatea românilor, continuitatea la nord de Dunăre și locul de formare, cu scopul de a justifica apartenența Transilvaniei la Imperiul Habsburgic și ulterior la Imperiul Austro-Ungar.

În secolul al XVIII-lea, în condițiile rivalității austro-otomane, a apărut cronica lui Ioan Lucius. El nu a negat continuitatea elementului roman în Dacia Traiană, dar a susținut că acesta a sporit printr-o imigrare provocată de către bulgari de la sud de Dunăre.

În secolul al XIX-lea, austriacul Robert Roesler elaborează cea mai amplă teorie imigraționistă, susținând că:

• Daco-geții ar fi fost exterminați în timpul războaielor cu romanii
• Romanizarea nu ar fi fost posibilă în cei 165 de ani de stăpânire romană
• Toți locuitorii ar fi părăsit Dacia în timpul retragerii romane
• Poporul român s-ar fi format la sud de Dunăre, unde ar fi primit ortodoxia și influența slavă
• Nu există izvoare istorice care să ateste prezența românilor la nord de Dunăre înainte de secolul al XIII-lea

⚡ De reținut! Teoria lui Roesler a fost combătută de istoricul român A.D. Xenopol în lucrarea "Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană", unde argumentează că elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român, peste care s-a suprapus elementul roman predominant.

Ideea romanității în România modernă

Ideea romanității românilor a fost folosită ca armă politică în lupta pentru recunoașterea drepturilor naționale în Transilvania, Banat, Crișana și Bucovina. Reprezentanții Școlii Ardelene $Petru Maior, Gheorghe Șincai, Samuel Micu, Ion Budai-Deleanu$ au demonstrat prin lucrările lor continuitatea și originea latină a poporului român.

Ei au susținut originea pur latină a poporului, negând în totalitate contribuția dacilor în etnogeneza românească. Activitatea Școlii Ardelene a urmat două direcții fundamentale:

1. Cercetarea erudită, care cuprinde tratate de istorie și filologie:

   • "Istoria și întâmplările românilor" - Samuel Micu
   • "Istoria pentru începutul românilor în Dachia" - Petru Maior
   • "Hronica românilor și a mai multor neamuri" - Gheorghe Șincai

2. Activitatea politică, concretizată în memoriul "Supplex Libellus Valachorum" (1791), prin care se cerea egalitate în drepturi pentru români în Transilvania, folosind argumentul originii lor latine.

Reprezentanții romantismului românesc (Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri) au valorificat elementele de cultură și istorie națională, punând accentul pe romanitatea și continuitatea poporului român. Aceștia au evidențiat rolul limbii române ca element de unitate națională și importanța sacrificiului pentru patrie.

⚡ De neuitat! Unirea Principatelor Române (1859) a reprezentat un moment crucial în afirmarea identității naționale românești, bazată pe conștiința originii comune și a romanității poporului român, idealuri promovate consecvent de intelectualitatea vremii.

Teoriile imigraționiste și combaterea lor

Teoriile imigraționiste susțineau că toți locuitorii ar fi părăsit Dacia în timpul retragerii romane, iar poporul român s-ar fi format la sud de Dunăre, unde ar fi primit ortodoxia și influența slavă. Conform acestor teorii, nu există izvoare istorice care să ateste prezența românilor la nord de Dunăre înainte de secolul al XIII-lea, românii ajungând în Transilvania după maghiari.

Teoria lui Robert Roesler a fost combătută de istoricul român A.D. Xenopol în lucrarea "Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană", cu următoarele argumente:

• Elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român
• Peste această bază s-a suprapus elementul roman
• Migrațiile barbare au împins populația daco-romană spre munți
• Poporul român este o îmbinare a elementelor tracic, roman și slav, din care cel roman este predominant și fundamental

Activitatea Școlii Ardelene în combaterea teoriilor imigraționiste a urmat două direcții fundamentale:

1. Cercetarea erudită cu lucrări de istorie și filologie care demonstrau originea latină
2. Acțiunea politică prin memoriul "Supplex Libellus Valachorum", care folosea argumentul originii latine pentru a cere drepturi egale

Spre deosebire de reprezentanții Școlii Ardelene, care au negat rolul dacilor în formarea poporului român, istoricii moderni precum Nicolae Iorga, Vasile Pârvan și Constantin C. Giurescu au recunoscut importanța substratului dacic în formarea limbii și poporului român.

⚡ Important pentru examene! Teoriile moderne privind etnogeneza românilor subliniază caracterul de sinteză al procesului de formare a poporului român, recunoscând atât rolul esențial al romanizării, cât și contribuția substratului dacic și influențele adstraturilor (populațiile migratoare, în special slavii).