Semnificația romanității în istoriografie
Studierea romanității românilor este esențială pentru înțelegerea originii, formării și continuității poporului și limbii române. În epoca modernă, această idee a devenit un puternic instrument politic, susținând argumentele românilor transilvăneni în lupta pentru drepturi naționale și reprezentând o componentă fundamentală a conștiinței de sine.
În secolul al XIX-lea, ideea romanității s-a transformat într-o permanență politică, fundamentând conceptul de daco-românism care a însoțit națiunea română în momentele cruciale din 1848, 1859, 1877 și 1918. Această viziune a contribuit semnificativ la consolidarea unității naționale și a identității românești.
Secolul XX a cunoscut două abordări distincte: cea din prima jumătate, care a continuat să susțină ideea continuității și romanității, și istoriografia comunistă, care a exacerbat elementul dacic și slav, diminuând factorul roman. Regimul comunist a promovat ideea că poporul român era deja format cu mult înaintea cuceririlor romane, reorientând astfel narrativa istorică.
De-a lungul secolelor, numeroși cronicari și istorici au documentat romanitatea românilor, de la Strategikom (sec. VII) și Constantin Porfirogenetul (sec. X), la Grigore Ureche și Miron Costin (sec. XVII), reprezentanții Școlii Ardelene (sec. XVIII), și până la disputele dintre Robert Roesler și A.D. Xenopol (sec. XIX).
Important! "Supplex Libellus Valachorum" din 1791 reprezintă un moment crucial în argumentarea științifică a romanității românilor, reluând ideile lui Micu Klein și consolidând baza teoretică pentru viitoarele revendicări naționale.