Etnogeneza românească și romanitatea românilor

Etnogeneza românească s-a desfășurat în două etape principale. Prima etapă $106-602 d.Hr.$ a fost marcată de romanizarea autohtonilor, când s-au format poporul daco-roman și limba daco-romană. A doua etapă $602 - secolele VIII-XI$ a însemnat asimilarea migratorilor, în special a slavilor, de către daco-romani, ducând la formarea poporului și limbii române.

În a doua jumătate a mileniului I, teritoriul României a fost tranzitat de numeroase popoare migratoare: goți, gepizi, pecenegi, huni, avari și slavi. Dintre acestea, slavii au influențat cel mai puternic autohtonii. Migrarea slavilor la sud de Dunăre a divizat romanitatea orientală în două grupuri: romanicii nord-dunăreni $daco-romanii$ și romanicii sud-dunăreni (macedoromâni, meglenoromâni, istroromâni).

Limba română face parte din familia limbilor romanice alături de italiană, franceză, spaniolă și portugheză. Ea este formată din: substratul daco-moesic (10% din lexic), stratul latin (60%), adstratul slav (20%) și împrumuturi din alte limbi (10%). În Evul Mediu, limba slavonă a fost folosită în Țara Românească și Moldova ca limbă liturgică și de cancelarie.

💡 Bine de știut: Formarea poporului român și a limbii române a fost un proces îndelungat finalizat între secolele VIII-IX, iar romanitatea românilor reprezintă descendența romană a poporului român.

Această romanitate a românilor a fost reflectată în diverse izvoare străine și a devenit un subiect important în viziunea istoricilor din Evul Mediu și până în perioada modernă, trecând prin etape de interpretare diferite: în Evul Mediu timpuriu, în viziunea umaniștilor și, mai târziu, prin politizarea acestei idei.