Romanitatea Românilor în viziunea istoricilor

După războaiele daco-romane (101-102, 105-106), teritoriul dacic a devenit provincia romană Dacia, iar populația autohtonă a fost supusă procesului de romanizare. Acest proces s-a desfășurat în trei faze: faza preliminară $sec. II î.Hr.-I d.Hr.$, romanizarea propriu-zisă (106-271) și definitivarea romanizării în contextul migrațiilor $sec. III-VIII$.

Romanizarea a fost posibilă datorită mai multor factori. Coloniștii aduși "din toate colțurile Imperiului Roman" (Eutropius) au contribuit semnificativ prin contactul direct cu autohtonii. Veteranii romani care primeau pământ în Dacia s-au căsătorit cu femei dace, iar armata a jucat un rol esențial prin impunerea limbii latine ca mijloc de comunicare.

Limba română s-a format pe teritoriul Daciei, Moesiei și nord-vestului Traciei și este compusă din: substrat traco-dacic (10% din cuvinte), strat latin (60%), adstrat slav (20%) și împrumuturi din alte limbi (10%). După pătrunderea slavilor la sudul Dunării în 602, limba română s-a divizat în patru dialecte: daco-român, aromân, megleno-român și istro-român.

Știai că? Limba română literară pe care o folosim astăzi s-a format în secolul XIX prin combinarea graiului muntenesc cu operele literare moldovenești.

De-a lungul Evului Mediu, romanitatea românilor a fost recunoscută în diverse surse. De la tratatul bizantin Strategikon (sec. VII) până la cronicarii români Grigore Ureche ("de la Râm ne tragem") și Miron Costin, ideea originii romane a fost constant susținută. În epoca modernă, acest argument a fost folosit în lupta românilor transilvăneni pentru drepturi politice și naționale, culminând cu documentul Supplex Libellus Valachorum (1791).

Ca reacție, autoritățile habsburgice au promovat prin Franz Sulzer și Robert Roesler teoria imigraționistă, care susținea că românii s-au format la sudul Dunării și au migrat în Transilvania abia în secolul XII, găsindu-i acolo pe unguri.