Romanitatea românilor în sursele medievale timpurii (sec. VII-XIII)

După retragerea aureliană din 271-274, majoritatea populației daco-romane a continuat să locuiască la nordul Dunării. Deși puține izvoare scrise menționează direct această continuitate, există numeroase descoperiri arheologice din secolele III-VIII care o confirmă.

Prima mențiune despre români apare în secolul VII în lucrarea "Strategikon" a împăratului bizantin Mauricius, unde locuitorii nord-dunăreni sunt numiți "romani". În secolul X, împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul afirma despre locuitorii acestor ținuturi că "aceștia se mai numesc romani pentru că au venit de la Roma și poartă acest nume până astăzi".

În secolele următoare, sursele despre români se înmulțesc: geograful persan Gardizi îi plasează între Dunăre și "un munte mare", cronicarul bizantin Kekaumenos îi menționează pe românii din apropierea Dunării, iar Ioan Kynamos afirmă că sunt "coloni veniți de mult din Italia". Notarul anonim al regelui maghiar Bella al III-lea, în lucrarea "Gesta Hungarorum", descrie opoziția pe care au întâmpinat-o maghiarii din partea ducilor Glad, Gelu și Menumorut în timpul cuceririi Transilvaniei.

De reținut! Între secolele VII-XIII, surse bizantine, maghiare și orientale atestă prezența continuă a românilor în spațiul carpato-danubiano-pontic, numindu-i "romani", "vlahi" sau "ulakes".

Romanitatea românilor în viziunea umaniștilor

Umanismul, curent filosofic apărut în timpul Renașterii în Italia și răspândit apoi în toată Europa, a adus un nou interes pentru originea poporului român. Începând cu secolul XV, umaniștii europeni au observat și documentat originea romană a românilor.

Primul umanist care a afirmat originea romană a românilor a fost Poggio Bracciolini, care a remarcat asemănarea dintre latina și româna. Contemporanul său, Flavio Biondo, relata că românii întâlniți la Roma "invocau cu mândrie originea lor romană". Papa Pius al II-lea (Enea Silvio Piccolomini) a introdus în circuitul științific european ideea romanității românilor.

Primul umanist român care vorbește despre unitatea de neam, limbă, credință și obiceiuri a românilor este Nicolaus Olahus în lucrarea "Hungaria" (1536). Câțiva ani mai târziu, Johannes Honterus realiza o hartă a întregului teritoriu locuit de români, pe care o intitulează "Dacia".

Cronicarii moldoveni au continuat să afirme originea romană: Grigore Ureche scria că "de la Râm ne tragem", iar Miron Costin a dedicat o lucrare specială acestui subiect - "De neamul moldovenilor", primul tratat savant despre originea poporului român. Dimitrie Cantemir, în "Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor", susținea că românii sunt urmașii puri ai romanilor.

Bine de știut! Umaniștii români și străini au recunoscut și documentat originea romană a românilor mult înainte ca aceasta să devină un subiect de dispută istorică și politică.

Teoria imigraționistă și teoria autohtoniei românilor (I)

Până în secolul XVIII, romanitatea și continuitatea românilor în spațiul carpato-danubian nu au fost contestate. Situația s-a schimbat când națiunile privilegiate din Transilvania (ungurii, sașii și secuii) au început să nege aceste realități istorice ca reacție la cererile românilor de drepturi politice egale.

În 1744, episcopul Ioan Inochentie Micu Klein a redactat "Supplex Libellus", cerând drepturi politice pentru români și argumentând că aceștia sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, având origine romană. Ca replică, Franz J. Sulzer a lansat în 1781 "teoria imigraționistă", susținând că românii s-ar fi format la sudul Dunării și ar fi imigrat în Transilvania abia în secolul XIII.

Această teorie a fost contestată de istorici precum Michael Lebrecht și Eduard Gibbon. Reprezentanții Școlii Ardelene $Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ion Budai-Deleanu$ au combătut-o, elaborând în 1791 documentul "Supplex Libellus Valachorum", în care argumentau latinitatea, vechimea și continuitatea românilor.

Teoria lui Sulzer a fost reluată și îmbogățită de geograful austriac Robert Roesler în "Studii românești" (1871), în contextul creării dualismului austro-ungar și anexării Transilvaniei la Ungaria. Roesler susținea că dacii au fost exterminați, că romanizarea a fost insuficientă și că întreaga populație a fost mutată la sudul Dunării în timpul retragerii aureliene.

Important! Teoria imigraționistă a apărut ca reacție politică la cererile românilor transilvăneni pentru drepturi egale, având la bază interese politice, nu argumente științifice.

Teoria imigraționistă și teoria autohtoniei românilor (II)

Teoria imigraționistă a lui Roesler a fost combătută de numeroși istorici și filologi români și străini. Bogdan Petriceicu Hasdeu în "Pierit-au dacii" și A.D. Xenopol în "Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană" (1884) au oferit replici viguroase, formulând "teoria autohtoniei sau continuității".

Principalele argumente ale teoriei autohtoniei sunt: dacii nu au fost exterminați (există dovezi arheologice, lingvistice, hidronimice); romanizarea s-a produs atât în perioada stăpânirii romane, cât și înainte și după aceasta; Aurelian a retras doar armata și administrația, nu întreaga populație; poporul român s-a format la nordul Dunării; există surse istorice care îi menționează pe români la nordul Dunării începând cu secolul VII.

În perioada interbelică, istorici precum Vasile Pârvan ("Getica"), Nicolae Iorga și Gheorghe I. Brătianu ("O enigmă și un miracol istoric: poporul român") au adus noi argumente științifice în sprijinul continuității românilor în spațiul carpato-danubian.

Teoria imigraționistă a rămas în istoriografia maghiară și în cea influențată de aceasta, deși majoritatea covârșitoare a istoricilor recunosc autenticitatea argumentelor continuității.

Reține! Teoria autohtoniei, susținută de majoritatea istoricilor, se bazează pe dovezi arheologice, lingvistice, logice și documentare, demonstrând științific formarea poporului român în spațiul carpato-danubian.

Romanitatea românilor în perioada regimului comunist

Instalarea regimului comunist în România (1945-1947) a adus schimbări majore în interpretarea istoriei naționale. În primii ani, istoriografia românească, subordonată Moscovei, a minimalizat romanitatea și a exagerat contribuția slavilor la formarea poporului român.

Manualul de istorie redactat de Mihai Roller în 1947 nega romanitatea românilor, prezenta romanii drept "cotropitori" și punea accent pe rolul slavilor în etnogeneză. Această abordare reflecta linia politică a vremii, aliniată la interesele Uniunii Sovietice.

După 1965, sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, istoriografia românească s-a distanțat de Moscova. S-au abandonat tezele lui Roller, dar s-a trecut în extrema cealaltă: se punea accent pe rolul dacilor, iar factorul roman era minimizat. În 1974, Edgar Papu a lansat teoria "protocronismului românesc", susținând prioritatea cronologică a culturii române în raport cu cea europeană.

Regimul Ceaușescu a preluat și amplificat această teorie, dezvoltând un naționalism exagerat care afirma superioritatea culturii autohtone și minimiza influențele străine. După Congresul al XI-lea al PCR, protocronismul a fost atașat marxismului oficial, susținându-se că dacii fondaseră un "stat neorganizat permanent".

Interesant! Interpretarea istoriei romanității românilor a oscilat în perioada comunistă între două extreme ideologice: negarea acesteia în favoarea elementului slav (perioada Roller) și exagerarea rolului dacic în detrimentul celui roman (perioada Ceaușescu).

Romanitatea românilor în istoriografia contemporană

După căderea regimului comunist în 1989, istoriografia românească a încercat să prezinte obiectiv atât rolul dacilor, cât și al romanilor în procesul de etnogeneză, renunțând la interpretările ideologizate ale perioadei anterioare.

Lucrarea "Romanitatea românilor. Istoria unei idei" a lui Adolf Armbruster reprezintă un exemplu de analiză echilibrată, recunoscând descendența românilor din coloniștii romani aduși în Dacia Traiană, continuitatea elementului roman după retragerea aureliană, unitatea de neam și de limbă, latinitatea limbii române și esența romană a tradițiilor populare.

Problema etnogenezei românești a fost analizată critic și în lucrarea lui Lucian Boia "Istorie și mit în conștiința românească", precum și în "O istorie sinceră a poporului român" a istoricului Florin Constantiniu. Aceste abordări contemporane încearcă să depășească mitologizarea excesivă și să ofere o imagine echilibrată a procesului de formare a poporului român.

Istoriografia actuală recunoaște formarea poporului român ca proces complex, care a îmbinat substratul dacic, adstratul slav și, element central, romanitatea. Aceasta din urmă a asigurat caracterul romanic al limbii și culturii române, plasându-ne în familia popoarelor neolatine europene.

De reținut! Istoriografia contemporană recunoaște romanitatea ca element definitoriu al identității românești, depășind atât negarea ei din perioada sovietică, cât și exagerările naționalist-protocroniste din perioada ceaușistă.