Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (secolele IX-XVIII)

Spațiul românesc a cunoscut o evoluție complexă de la organizarea în obști sătești la formarea statelor medievale. După retragerea aureliană, locuitorii s-au organizat treptat în formațiuni tot mai complexe: obști sătești → uniuni de obști → autonomii locale (cnezate, voievodate) → state medievale.

Formarea statelor medievale românești a fost influențată de factori interni (creșterea populației, dezvoltarea economică și a orașelor) și factori externi (tendințele expansioniste ale Ungariei, Imperiului Bizantin și tătarilor). Un rol important l-a avut și "descălecatul" - migrarea românilor din Transilvania peste munți, sub presiunea politicii expansioniste ungare.

Voievodatul Transilvania s-a constituit între secolele IX-XIII prin unificarea formațiunilor prestatale din interiorul arcului carpatic. Pentru secolele IX-XI, cronicarul Anonymus menționează în "Gesta Hungarorum" trei autonomii locale conduse de Menumorut, Gelu și Glad. Între secolele XI-XIII, Transilvania a fost cucerită de unguri care au încercat inițial să înlocuiască voievodatul cu principatul, dar au revenit la formula voievodatului. Regii maghiari au colonizat sași și secui, stabilind trei "națiuni privilegiate" (maghiari, sași, secui), în timp ce românii erau considerați doar "tolerați", deși reprezentau majoritatea populației.

Important! În 1366, regele Ludovic I de Anjou a emis decrete prin care calitatea de nobil era condiționată de apartenența la catolicism, excludând astfel românii ortodocși din viața politică.

Țara Românească s-a format în a doua jumătate a secolului al XIII-lea - prima jumătate a secolului al XIV-lea. Diploma cavalerilor ioaniți (1247) menționează cinci autonomii locale: voievodatele lui Litovoi și Seneslau, cnezatele lui Farcaș și Ioan, Țara Severinului. Basarab I Întemeietorul (1310-1352) a unificat aceste formațiuni și a obținut independența în urma victoriei de la Posada (1330) împotriva regelui maghiar Carol Robert de Anjou.

Moldova s-a format în a doua jumătate a secolului al XIV-lea prin unificarea autonomiilor locale de la est de Carpați (codri, câmpuri, cobâle, ocoale). Întemeierea statului este rezultatul unui dublu descălecat: cel al lui Dragoș (cca. 1350), care a creat o marcă de apărare pentru Ungaria, și cel al lui Bogdan (cca. 1359), care a obținut independența Moldovei.

Dobrogea s-a constituit la sfârșitul secolului al XIV-lea prin unificarea autonomiilor locale dintre Dunăre și Marea Neagră în jurul "Țării Cavarnei". În 1389, Mircea cel Bătrân a alipit Dobrogea la Țara Românească.

Instituțiile medievale românești

Domnia reprezenta cea mai importantă instituție centrală din Moldova și Țara Românească. Sistemul de succesiune la tron era electivo-ereditar, putând fi aleși toți urmașii pe linie bărbătească din familia domnitoare, inclusiv fii nelegitimi.

În politica internă, domnul elabora legile, stabilea dările, bătea monedă, numea dregătorii și ierarhii bisericești, era judecătorul suprem și comandantul armatei. În politica externă, încheia tratate, declara război, încheia pace și trimitea soli diplomatici.

Evoluția domniei a cunoscut trei etape principale:

• În secolele XIV-XVI - domnii puternici, aleși de boieri din dinastiile Basarab (Țara Românească) și Mușat (Moldova)
• În a doua jumătate a secolului XVI - creșterea influenței otomane în numirea domnilor
• În secolul XVIII - instaurarea regimului fanariot (1711 în Moldova, 1716 în Țara Românească)

Biserica Ortodoxă a fost un aliat important al domnilor români. Mitropolitul era considerat al doilea demnitar în stat și cel mai important sfetnic al domnitorului. Primele mitropolii au fost:

• Mitropolia Țării Românești cu sediul la Curtea de Argeș (înființată de Nicolae Alexandru)
• Mitropolia Moldovei cu sediul la Suceava (înființată de Petru I Mușat)

Sfatul Domnesc avea rol consultativ, ajutându-l pe domn în luarea deciziilor. Era format din mari boieri care primeau dregătorii (funcții în stat). Figura principală în Sfat era Mitropolitul, urmat de marele ban al Olteniei în Țara Românească și portarul Sucevei în Moldova.

Adunarea Țării, formată din reprezentanți ai boierilor, clerului și orășenilor, avea un rol consultativ și era convocată rar pentru decizii importante (alegerea domnului, aprobarea tratatelor, declararea războiului).

De reținut! Constituirea statelor medievale românești a creat condițiile necesare pentru apărarea și afirmarea identității românești, permițând acestor state să joace un rol important în istoria Europei, în special în contextul luptei antiotomane.

În Transilvania, aflată sub suzeranitate maghiară, instituțiile principale erau:

• Voievodul, care era vasalul regelui Ungariei, cu reședința la Alba Iulia
• Adunarea generală a nobililor (Dieta), formată din reprezentanții categoriilor privilegiate
• După 1541, când Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană, apare funcția de principe, ales de Dietă și confirmat de otomani

Constituirea instituțiilor medievale a reprezentat un proces complex și de durată, reflectând evoluția naturală de la sat la stat. Aceste instituții au asigurat cadrul necesar pentru reglementarea politicii interne și externe, a relațiilor sociale și economice, creând condițiile favorabile menținerii și dezvoltării civilizației românești.

Spațiul românesc între diplomație și conflict în Evul Mediu

În secolele XIV-XVI, spațiul românesc s-a aflat într-o zonă de interferență a intereselor marilor puteri: Ungaria, Polonia și Imperiul Otoman, la care s-au adăugat ulterior Austria (secolul XVI) și Rusia (secolul XVII). În acest context, domnitorii români au folosit atât diplomația cât și acțiunile militare pentru a-și atinge obiectivele: menținerea identității statale, evitarea transformării în pașalâcuri, păstrarea autonomiei și identității spirituale.

Mircea cel Bătrân (1386-1418) a desfășurat o politică externă în trei etape. În prima etapă s-a orientat spre Polonia și Moldova, încheind un tratat cu Polonia (1389-1390) pentru a contracara pretențiile Ungariei. A doua etapă a fost marcată de lupta antiotomană, culminând cu tratatul de la Brașov (1395) cu regele Sigismund de Luxemburg - primul tratat antiotoman din Europa de sud-est. Victoriile lui Mircea la Rovine (1394/1395) au demonstrat abilitatea sa militară, deși la cruciada de la Nicopole (1396) creștinii au fost înfrânți. În a treia etapă, după expediția sultanului Mahomed I din 1417, Mircea a acceptat plata tributului pentru a păstra autonomia țării.

Bine de știut: La Rovine, Mircea a aplicat tactica pământului pârjolit și a hărțuirii, învingând armata numeric superioară a lui Baiazid Fulgerul, în ciuda lipsei de ajutor din partea regelui Ungariei.

Alexandru cel Bun (1400-1432) a avut o domnie caracterizată de pace, menținând echilibrul între Ungaria și Polonia. În 1402, a încheiat un tratat cu Polonia prin care recunoștea suzeranitatea acesteia în schimbul promisiunii de ajutor împotriva dușmanilor. În 1420 au avut loc primele confruntări cu otomanii, care au asediat Chilia și Cetatea Albă, dar Alexandru a reușit să le apere.

Iancu de Hunedoara (1441-1456), voievodul Transilvaniei, a oprit expansiunea otomană spre Europa Centrală prin acțiuni ofensive. Principalele sale campanii antiotomane au fost:

• Campania cea Mare (1443-1444) - a pătruns 300 km în Balcani, forțându-l pe sultan să ceară pace
• Lupta de la Varna (1444) - înfrângerea creștinilor după încălcarea păcii de Seghedin
• Apărarea Belgradului (1456) - victorie decisivă împotriva armatei lui Mahomed al II-lea

Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) a avut ca principal obiectiv lupta antiotomană. În 1462, după ce a refuzat plata tributului, a încheiat un tratat cu regele maghiar și a organizat raiduri la sud de Dunăre, sultanul Mahomed al II-lea a inițiat o expediție împotriva Țării Românești. Celebrul "atac de noapte" din 16-17 iunie 1462 asupra taberei otomane arată ingeniozitatea tactică a domnitorului român, chiar dacă planul de a-l ucide pe sultan a eșuat.

Ștefan cel Mare și lupta antiotomană

Ștefan cel Mare (1457-1504) a avut o domnie marcată de trei etape distincte. În prima etapă a semnat tratatul de la Overchelăuți (1459) cu regele polonez Cazimir al IV-lea, acceptând suzeranitatea Poloniei în schimbul recunoașterii sale ca domn și a promisiunii de a nu-l sprijini pe Petru Aron. În 1467, l-a învins pe regele maghiar Matei Corvin la Baia, după ce acesta a încercat să recucerească Chilia.

A doua etapă a fost dominată de lupta antiotomană. La Vaslui (Podul Înalt), în 10 ianuarie 1475, Ștefan a obținut o victorie strălucită împotriva armatei otomane conduse de Soliman Pașa. Aplicând tactica pământului pârjolit și alegând cu atenție terenul de luptă, cu doar 40.000 de oșteni (plus aliați), a învins o armată de peste 100.000 de otomani.

Citat celebru: După victoria de la Vaslui, Ștefan a numit Moldova "poarta tuturor creștinilor", arătând rolul său de apărătoare a creștinătății împotriva otomanilor.

La Războieni-Valea Albă (1476), deși a fost înfrânt de armata condusă de însuși sultanul Mahomed al II-lea, Ștefan a reușit să păstreze cetățile țării, iar turcii s-au retras fără să-și atingă obiectivul de a-l înlătura pe tron. În 1484, otomanii au cucerit Chilia și Cetatea Albă, iar Ștefan a fost nevoit să reia plata tributului, păstrându-și însă autonomia.

A treia etapă a fost marcată de reglementarea relațiilor cu Polonia. După moartea lui Cazimir al IV-lea, noul rege Ioan Albert a atacat Moldova (1497), dar a fost învins la Codrii Cosminului. Prin tratatul de la Hârlău (1499), încheiat pe poziții de egalitate, Polonia recunoștea independența Moldovei.

Mihai Viteazul (1593-1601) a acționat într-un context internațional marcat de expansiunea Imperiului Otoman, Poloniei și Habsburgilor. În 1594, alături de Transilvania și Moldova, Țara Românească a aderat la Liga Creștină inițiată de Papa Clement al VIII-lea.

Lupta antiotomană a lui Mihai a început în toamna lui 1594 cu măcelul creditorilor turci și atacul asupra garnizoanei otomane din București. Prin tratatul de la Alba Iulia (1595), Țara Românească s-a aliat cu Transilvania condusă de Sigismund Bathory, deși în condiții nefavorabile pentru Mihai, care devenea locțiitorul principelui transilvănean.

La Călugăreni (august 1595), cu doar 15.000 de oameni, Mihai a obținut o victorie tactică împotriva armatei lui Sinan Pașa, dar a trebuit să se retragă din cauza superiorității numerice a otomanilor. Cu ajutorul trupelor din Transilvania și Moldova, a eliberat apoi Târgoviște, București și Giurgiu, împiedicând transformarea țării în pașalâc. În 1598, a încheiat un tratat cu împăratul Rudolf al II-lea la Mănăstirea Dealu, obținând sprijin financiar pentru lupta antiotomană și recunoașterea domniei ereditare.

Unirea din 1600 și consecințele ei

Dorind refacerea frontului antiotoman, Mihai Viteazul a realizat prima unire politică a celor trei țări române:

• În octombrie 1599, l-a învins pe Andrei Bathory la Șelimbăr și a intrat triumfal în Alba Iulia, preluând conducerea Transilvaniei
• În primăvara anului 1600, a cucerit Moldova
• La 27 mai 1600, s-a intitulat "domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată țara Moldovei"

Formarea unui stat mai puternic a stârnit nemulțumirea marilor puteri (Imperiul Habsburgic, Polonia, Imperiul Otoman) și a nobilimii maghiare din Transilvania. Unirea s-a destrămat rapid:

• Transilvania a fost pierdută după înfrângerea de la Mirăslău (septembrie 1600)
• Moldova a fost pierdută în fața polonezilor
• Țara Românească a fost ocupată de otomani

Cu ajutorul împăratului Rudolf al II-lea, Mihai și generalul Basta l-au învins pe Sigismund Bathory la Guruslău (august 1601). Dar Basta, dominat de ambiții personale, a ordonat asasinarea lui Mihai Viteazul.

Semnificația unirii: Deși de scurtă durată, unirea realizată de Mihai Viteazul a creat un precedent istoric și a demonstrat posibilitatea unificării politice a românilor într-un singur stat.

Eforturile diplomatice și militare ale domnitorilor români au fost esențiale pentru supraviețuirea statelor medievale românești într-o regiune disputată de mari imperii. Strategiile folosite au fost diverse:

1. Diplomația flexibilă - încheierea de tratate cu diferite puteri pentru a contrabalansa amenințările
2. Alianțe strategice - participarea la coaliții antiotomane pentru a obține sprijin extern
3. Acceptarea tributului - recunoașterea suzeranității otomane pentru păstrarea autonomiei interne
4. Rezistența armată - folosirea tacticilor de luptă adaptate condițiilor locale (pământ pârjolit, hărțuire, alegerea terenului favorabil)
5. Valorificarea poziției geografice - prezentarea țărilor române drept "poartă a creștinătății"

Aceste strategii au permis păstrarea autonomiei și identității statelor române în condiții externe extrem de dificile, când alte state din regiune dispăreau de pe hartă, fiind transformate în provincii ale imperiilor vecine. Domnitorii români au dovedit o remarcabilă capacitate de adaptare la realitățile geopolitice, navigând cu abilitate între marile puteri ale vremii.