Instituțiile centrale ale spațiului românesc medieval
Domnia în statele românești a evoluat semnificativ pe parcursul Evului Mediu. În secolele XIV-XVI, domnitorii erau aleși de boieri conform principiului ereditar. Situația s-a schimbat la sfârșitul secolului XVI, când alegerea trebuia confirmată de sultan, iar treptat, Imperiul Otoman a început să numească direct domnitorii. Procesul s-a finalizat în secolul XVIII prin instaurarea regimului fanariot în Moldova (1711) și Țara Românească (1716).
În Transilvania, instituția centrală era voievodatul, aflat sub suzeranitate maghiară până în 1541. După această dată, teritoriul a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană, iar din 1699 a trecut sub stăpânirea Habsburgică, fiind condus de un guvernator imperial.
Biserica ortodoxă a reprezentat o instituție fundamentală în statele medievale românești. Condusă de mitropolit, considerat al doilea om în stat și primul sfetnic al domnitorului, biserica avea și putere politică. Prima mitropolie ortodoxă din Țara Românească a fost înființată la Curtea de Argeș (1359), urmată de cea de la Severin (1370), iar în Moldova la Suceava (1387).
🔍 Important: Mitropolitul nu avea doar rol religios, ci și politic - în lipsa domnitorului, acesta putea chiar să țină locul acestuia, demonstrând legătura strânsă dintre puterea politică și cea religioasă în Evul Mediu românesc.