Evoluția autonomiilor locale și conflictul cu otomanii

Primele structuri politice românești au fost cnezatele și voievodatele, atestate în cronici precum "Faptele ungurilor" a notarului Anonymus. Aceste formațiuni conduse de lideri precum Gelu, Glad și Menumorut aveau structuri politice, militare și religioase proprii, deși se aflau în raporturi de dependență față de Regatul Ungariei.

Statele medievale românești s-au format prin unificarea acestor autonomii locale: Țara Românească sub Basarab I (în jurul anului 1310) și Moldova sub Dragoș și Bogdan $1350-1364$. Ambele state și-au câștigat independența prin victorii militare decisive - Basarab I la Posada (1330) și Bogdan în 1365.

Expansiunea otomană a determinat strategii complexe de apărare din partea domnitorilor români. Mircea cel Bătrân $1386-1418$ i-a învins pe turci la Rovine $1394/1395$ și a încheiat o alianță cu regele Ungariei. Ștefan cel Mare $1457-1504$ a obținut victoria strălucită de la Vaslui (1475) și a purtat ample acțiuni diplomatice prin "Scrisoarea către principii creștini".

Știai că? Deși înfrânt la Războieni (1476) de sultanul Mehmed al II-lea, Ștefan cel Mare a reușit să-i determine pe turci să se retragă datorită rezistenței cetăților moldovene și epuizării armatei otomane.

În secolul XVI, Mihai Viteazul $1593-1601$ a realizat prima unificare a țărilor române și a inițiat o revoltă anti-otomană în 1594. După victoria tactică de la Călugăreni și sprijinit de Transilvania prin Tratatul de la Alba Iulia, el a reușit să obțină o înfrângere decisivă a turcilor la Giurgiu (1595).

Sfârșitul Evului Mediu aduce noi alianțe anti-otomane, precum cea a lui Dimitrie Cantemir cu Rusia (1711), însă aceste acțiuni au determinat instaurarea regimului fanariot în Moldova (1711) și Țara Românească (1716). În ciuda acestor presiuni, rezistența militară combinată cu diplomația abilă au permis Țărilor Române să-și păstreze existența statală de-a lungul Evului Mediu.