Diplomație și conflict în Evul Mediu
Imperiul Otoman a devenit o forță dominantă în Europa de sud-est începând din secolul al XIV-lea, ajungând în vecinătatea directă a Țărilor Române. În această situație complicată, statutul politico-juridic al țărilor noastre s-a transformat treptat de la independență la autonomie.
Relațiile cu Poarta Otomană au fost reglementate prin capitulații începând cu secolul al XV-lea. Datorită acestor înțelegeri, Țările Române au reușit să-și păstreze autonomia internă, fără a deveni pașalâcuri, plătind tribut ca recunoaștere a suzeranității otomane.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, dominația otomană s-a intensificat, iar Țările Române au dezvoltat un sistem de alianțe mai complex cu statele vecine, în special cu Ungaria și Polonia, care aveau propriile interese în spațiul românesc.
Bine de știut: Mircea cel Bătrân a încheiat primul tratat cu caracter antiotoman din sud-estul Europei la Brașov în 1395, demonstrând abilitatea diplomatică a domnitorilor români în contracararea amenințărilor externe.
Mircea cel Bătrân (1386-1418) a fost un strateg diplomatic remarcabil. În 1389, a semnat Tratatul de la Radom cu Polonia, încheiat între două state egale, pentru a contracara influența Ungariei. Principala prevedere era sprijinul reciproc împotriva dușmanului comun - regele Ungariei. Ulterior, în 1395, a încheiat Tratatul de la Brașov cu Ungaria, prin care își asigura sprijin împotriva otomanilor.
Pe plan militar, Mircea cel Bătrân a obținut o victorie semnificativă la Rovine (1394/1395) împotriva Imperiului Otoman. Folosind tactici inteligente precum evacuarea așezărilor și distrugerea recoltelor, domnitorul a învins armata otomană într-o bătălie extrem de sângeroasă pe malurile Argeșului.