Proiecte de Constituție din secolul XIX

Primele acte cu valoare constituțională au apărut în spațiul românesc sub influența puterilor dominante, fiind concepute pentru modernizarea societății românești. Convenția de la Akkerman din 1826 a reprezentat primul pas important, anulând domniile fanariote și stabilind mandate de 7 ani pentru domnii pământeni aleși de Divan.

Tratatul de la Adrianopol (1829) a confirmat victoria Rusiei împotriva Imperiului Otoman și a adus schimbări semnificative pentru Principate. Acesta a instituit dubla suzeranitate (Rusia ca putere protectoare și Imperiul Otoman ca putere suzerană), a stabilit granița Țării Românești pe Dunăre și a desființat raialele turcești.

Regulamentele Organice (1831-1832) au fost primele documente cu rol constituțional în sens modern pentru ambele Principate. Acestea introduceau principiul modern al separării puterilor în stat, separau statul de Biserică și reformau sistemul fiscal prin desființarea impozitelor indirecte.

Știai că? Congresul de la Paris (1856) a prevăzut constituirea Adunărilor ad-hoc, prin care românii urmau să fie consultați în privința Unirii Principatelor, un pas crucial spre formarea statului român modern.

Spre unificarea Principatelor

Convenția de la Paris din 1858 a reprezentat un moment decisiv pentru viitorul Principatelor Române. Deși nu a acordat unirea deplină dorită de români, documentul a stabilit un nou statut politico-juridic important. Noul stat urma să se numească "Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei", dar cu două domnii, două guverne și două adunări legiuitoare.

A fost prevăzută o unire parțială, mai ales în plan legislativ, prin crearea a două instituții comune: Comisia Centrală de la Focșani și Înalta Curte de Casație tot la Focșani. Această formă de organizare reprezenta un compromis între dorința românilor și interesele marilor puteri europene.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în ambele Principate (5 și 24 ianuarie 1859) a fost o victorie a "politicii faptului împlinit". Pentru a-și consolida poziția, Cuza a adoptat în 1864 un nou document constituțional - Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris - care îi acorda prerogative largi și înființa a doua cameră a Parlamentului (Corpul Ponderator, viitorul Senat).

Important! Deși nu acorda unirea deplină, Convenția de la Paris a creat cadrul instituțional care a permis românilor să realizeze unirea prin alegerea aceluiași domn în ambele Principate.

Constituțiile democratice (1866, 1923, 1991)

După abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza, oamenii politici români au acționat pentru aducerea unui principe străin pe tronul țării. Această dorință fusese manifestată încă din 1857 în Adunările ad-hoc. După refuzul lui Filip de Flandra, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat tronul României la 10 mai 1866.

Constituția din 1866, prima constituție modernă a României, a fost adoptată la 1/13 iulie 1866, având ca model Constituția belgiană. Aceasta stabilea denumirea oficială de România, instituia monarhia constituțională ca formă de guvernământ și prevedea succesiunea ereditară la tron. Documentul acorda drepturi și libertăți cetățenești și implementa principiul separării puterilor în stat.

Domnitorul (din 1881 rege) beneficia de prerogative importante: numea și revoca miniștrii, era comandantul suprem al armatei, acorda gradații și decorații militare, bătea monedă și avea drept de grațiere și de veto. Constituția prezenta totuși limite importante: femeile nu aveau drept de vot, votul era censitar, iar articolul 7 limita calitatea de cetățean la apartenența la creștinism.

De reținut! Constituția din 1866 a suferit modificări importante în 1879 (art. 7 modificat pentru recunoașterea independenței României) și în 1884 (reducerea censului și a numărului colegiilor electorale, extinzând astfel dreptul de vot).

Evoluția constituțională în România Mare și după 1989

Constituția din 1923 a apărut din necesitatea adaptării legii fundamentale la realitățile României Mari, formată prin unirea din 1918. Adoptată de regele Ferdinand I la 28 martie 1923, aceasta prelua 76 din cele 138 de articole din Constituția anterioară, dar aducea și elemente noi esențiale.

Noua constituție proclama România ca stat național, unitar și indivizibil și introducea votul universal pentru bărbații peste 21 de ani (cu excepția magistraților și comandanților militari). Separarea puterilor în stat era menținută, cu puterea legislativă exercitată de rege și Parlament, executivă de rege și Guvern, iar judecătorească de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Constituția din 1991 (revizuită în 2003) a marcat revenirea la statul de drept și la regimul democratic după căderea comunismului. România este definită ca stat național, suveran, unitar, independent și indivizibil, având ca formă de guvernământ republica semiprezidențială. Suveranitatea națională aparține poporului, care o exercită prin organele reprezentative.

Important! Constituția din 1991 a reintrodus principiul separării puterilor în stat și a acordat drept de vot universal tuturor cetățenilor cu vârsta de minimum 18 ani, garantând totodată dreptul la proprietate privată.

Constituția autoritară și constituțiile totalitare

Constituția autoritară din 1938 a fost introdusă de regele Carol al II-lea în contextul instaurării regimurilor autoritare și totalitare în Europa anilor '30. Redactată de juristul Istrate Micescu, aceasta acorda regelui puteri sporite. Principala caracteristică era că puterea nu mai emana de la națiune, ci de la rege, ca exponent al puterii executive.

Regele devenea capul statului, cu drept de veto absolut, putea dizolva Parlamentul fără obligația de a-l reconvoca într-un termen anumit și putea conduce prin decrete-legi. Această constituție a fost suspendată în 1940, odată cu prăbușirea regimului lui Carol al II-lea.

Constituția din 1948 a marcat intrarea României în sfera de influență sovietică după abdicarea forțată a regelui Mihai. Această primă constituție comunistă stabilea denumirea de Republica Populară Română (RPR) și consacra rolul conducător al Partidului Muncitoresc Român (PMR). Instituția supremă era Marea Adunare Națională (MAN), iar executivul era reprezentat de Consiliul de Miniștri.

Constituția din 1952 a intensificat procesul de sovietizare, introducând principiul dictaturii proletariatului exercitată de PMR și proclamând prietenia cu URSS ca bază a politicii externe românești.

De știut! Constituțiile comuniste prevedeau formal drepturi și libertăți cetățenești, dar în realitate acestea erau încălcate sistematic, fiind un instrument al legitimării regimului totalitar.

Constituția național-comunistă și principiile constituționale

Constituția din 1965 a fost adoptată după preluarea puterii de către Nicolae Ceaușescu. Aceasta a fost modificată în 1974 prin Legea nr. 1, care instituia funcția de președinte al Republicii Socialiste România (RSR), preluând atribuțiile deținute anterior de Consiliul de Stat.

Președintele avea atribuții extinse: putea prezida ședințele Consiliului de Miniștri, era președintele Consiliului Apărării, comandantul forțelor armate, putea numi și revoca miniștri și membri ai Tribunalului Suprem. Teritoriul RSR era declarat inalienabil și indivizibil, iar toate resursele solului și subsolului intrau în proprietatea statului.

Principiile democratice regăsite în constituțiile din 1866, 1923 și 1991 includeau: separarea puterilor în stat, principiul suveranității naționale și guvernarea reprezentativă. Constituțiile monarhice (1866 și 1923) aveau ca asemănări monarhia constituțională și succesiunea la tron pe cale ereditară, dar se diferențiau prin introducerea votului universal în 1923, față de votul censitar din 1866.

Constituțiile din 1923 și 1991, deși aparținând unor regimuri politice diferite, aveau în comun caracterizarea României ca stat național, unitar și indivizibil, diferențiindu-se prin forma de guvernământ și vârsta minimă pentru exercitarea dreptului de vot.

Reflecție! Evoluția constituțională a României reflectă traseul sinuos al dezvoltării noastre ca stat, alternând între perioade democratice și autoritare, cu influențe externe puternice dar și cu elemente de originalitate.

Principiile totalitare și contradicțiile constituțiilor comuniste

Constituțiile totalitare (1948, 1952, 1965) se bazau pe principii fundamental diferite de cele democratice. Principiul inconsecvenței era evident în prevederile contradictorii. De exemplu, Constituția din 1948 prevedea teoretic dreptul la proprietate privată, dar în același timp stabilea că "apărarea și dezvoltarea bunurilor comune sunt o datorie a fiecărui cetățean".

Principiul minciunii se manifesta prin garantarea formală a unor drepturi care în practică erau anulate. Constituția din 1948 garanta libertatea conștiinței și religioasă, dar în același an Biserica Greco-catolică a fost desființată prin Legea Cultelor.

Dreptul la vot era prevăzut în toate constituțiile comuniste, dar în realitate cetățenii nu aveau posibilitatea de a alege, existând un singur candidat din partidul unic. Principiul partidului-stat însemna că, deși teoretic Marea Adunare Națională deținea puterea legislativă prin membri aleși prin vot, în practică aceștia erau "selecționați" dintre membrii Partidului Comunist.

Constituțiile staliniste din 1948 și 1952 stabileau forma de guvernământ ca republică populară (RPR), sub un regim totalitar comunist condus de Partidul Muncitoresc Român. Teritoriul era împărțit în ținuturi și raioane, iar votul era teoretic universal.

Analiză critică: În timp ce constituțiile democratice urmăreau limitarea puterii statului și garantarea drepturilor individuale, constituțiile totalitare erau instrumente de legitimare a concentrării puterii și de control asupra societății.

Diferențele între constituțiile totalitare

Constituția național-comunistă din 1965 a adus unele schimbări față de constituțiile staliniste anterioare. Denumirea țării s-a schimbat în Republica Socialistă România (RSR), iar partidul conducător a devenit Partidul Comunist Român (PCR), în locul Partidului Muncitoresc Român.

Un accent important a fost pus pe caracterul inalienabil și indivizibil al teritoriului național, reflectând tendința naționalistă a regimului Ceaușescu. Organizarea administrativ-teritorială a fost modificată, revenind la împărțirea în județe, abandonând modelul sovietic al raioanelor.

Deși menținea caracterul totalitar al regimului, Constituția din 1965 încerca să-i dea o aparență de autonomie față de modelul sovietic, în concordanță cu politica de "independență" promovată de Ceaușescu. Această constituție a fost modificată în 1974 pentru a crea funcția de președinte al RSR, concentrând și mai multă putere în mâinile lui Nicolae Ceaușescu.

Toate constituțiile totalitare aveau în comun principiul partidului unic și al dictaturii acestuia, sub diferite forme. De asemenea, ele proclamau formal suveranitatea poporului și drepturi cetățenești, dar în realitate acestea erau lipsite de conținut, servind doar ca instrumente de propagandă ale regimului.

Concluzie: Studierea evoluției constituționale a României ne ajută să înțelegem mai bine procesul complex de construcție a statului modern, cu provocările, reușitele și eșecurile sale, oferindu-ne perspective valoroase pentru înțelegerea prezentului și construirea viitorului.