Situaţia internațională a țărilor române

Odată cu dispariția stăpânirii tătaro-mongolilor din Europa în secolul XIII, trei puteri importante și-au manifestat tendințe expansioniste față de teritoriile românești: Polonia, Ungaria și Imperiul Otoman. Dintre acestea, Imperiul Otoman a reprezentat cea mai durabilă amenințare, menținându-se ca mare putere până la începutul secolului XX.

În timp ce Polonia și Ungaria au dispărut ca state independente în anumite perioade (Ungaria la mijlocul secolului XVI, iar Polonia la sfârșitul secolului XVIII), Țara Românească și Moldova s-au confruntat constant cu "imperiul sultanilor". În secolul XVII, a apărut ca mare putere Imperiul Habsburgic, iar în secolul XVIII, Imperiul Țarist - ambele intrând în competiție cu otomanii pentru influență în regiune.

Pentru a face față acestor presiuni externe disproporționate, domnitorii români au practicat tactica "pământului pârjolit" (otrăvirea fântânilor și arderea proviziilor) și au participat la conflicte asimetrice cu adversari mult mai numeroși.

Bine de știut: Deși erau state mici în comparație cu imperiile înconjurătoare, țările române au reușit să-și păstreze un grad de autonomie prin combinarea acțiunilor militare strategice cu diplomația abilă.

Mircea cel Bătrân și lupta pentru independență

Mircea cel Bătrân (1386-1418), domnul Țării Românești, a dus o politică externă echilibrată, navigând între marile puteri ale vremii. Pe plan diplomatic, el a semnat două tratate importante: primul la Radom (decembrie 1389) cu regele Poloniei Vladislav Jagiello, un tratat de egalitate și ajutor reciproc împotriva Ungariei, și al doilea la Brașov (7 martie 1395) cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, considerat primul tratat anti-otoman din sud-estul Europei.

Conștient de pericolul otoman crescând, Mircea a anexat Dobrogea la Țara Românească în 1388-1389, întărindu-și astfel poziția strategică. Implicarea sa în lupta anti-otomană a început cu participarea alături de cneazul sârb Lazăr la bătălia de la Kossovopolje (Câmpia Mierlei) în iunie 1389, încheiată cu victoria turcilor și pierderea independenței Serbiei.

Momentul de glorie al lui Mircea a fost victoria de la Rovine (10 octombrie 1394), când a învins armata invadatoare condusă de Baiazid Ilderim. Totuși, realitățile geopolitice l-au forțat în cele din urmă să accepte o poziție de vasalitate, începând să plătească tribut Imperiului Otoman din 1415 (inițial 3000 de galbeni), iar în 1417, Dobrogea a fost anexată de Imperiul Otoman.

Important: Victoria de la Rovine a reprezentat o mare realizare militară, dar presiunea otomană continuă a condus inevitabil la pierderea independenței totale, ilustrând dilema permanentă a țărilor române: cum să-și păstreze autonomia în fața unor puteri copleșitoare.

Vlad Țepeș și Iancu de Hunedoara - eroi ai luptei anti-otomane

Vlad Țepeș (1448; 1456-1462; 1476), domnul Țării Românești, a rămas în istorie pentru rezistența sa împotriva otomanilor. Cea mai remarcabilă confruntare a sa a avut loc în noaptea de 16-17 iunie 1462, lângă Târgoviște, când a utilizat tactici neconvenționale pentru a obține victorie împotriva armatei numeroase a sultanului Mahomed al II-lea, evitând o confruntare directă.

Iancu de Hunedoara (1441-1456), voievod al Transilvaniei, și-a dedicat cariera militară luptei anti-otomane, acțiunile sale încadrându-se în conceptul de "cruciadă". Prima sa mare realizare a fost "Campania cea lungă" (1443-1444), desfășurată la sud de Dunăre, când a eliberat orașe importante precum Niș și Sofia. Victoria a condus la Pacea de la Seghedin, încheiată pe 10 ani.

Încălcarea acestei păci a dus la dezastrul de la Varna (10 noiembrie 1444), când armata cruciată a fost înfrântă, iar regele Vladislav a murit. Iancu a suferit o altă înfrângere la Kossovopolje în 1448, din cauza trădării despotului sârb. Totuși, cariera sa militară a culminat cu victoria strălucitoare de la Belgrad (iulie 1456), unde a oprit avansarea armatei otomane conduse de sultanul Mahomed al II-lea, salvatorul Constantinopolului, apărând "cheia Europei centrale".

Fascinant: Deși au luptat în perioade diferite, atât Vlad Țepeș cât și Iancu de Hunedoara au folosit tactici neconvenționale și cunoașterea terenului pentru a compensa inferioritatea numerică în fața armatelor otomane - lecții de strategie militară studiate și astăzi.

Ștefan cel Mare - diplomat și strateg

Ștefan cel Mare (1457-1504), domnul Moldovei, a urmat două direcții principale în politica sa externă: emanciparea de sub suzeranitatea Poloniei și Ungariei, și lupta împotriva Imperiului Otoman. Baza puterii sale militare au fost răzeșii (țăranii liberi), demonstrând importanța sprijinului popular pentru acțiunile sale.

În relația cu Polonia, Ștefan a navigat abil între supunere formală și independență reală. A semnat tratatul de la Overchelăuți (aprilie 1459) cu regele Cazimir al IV-lea, recunoscând suzeranitatea Poloniei, și tratatul de la Colomeea (1485) în condiții dificile, după pierderea cetăților Chilia și Cetatea Albă. Victoria sa decisivă de la Codrii Cosminului (1497) împotriva Poloniei a condus la tratatul de la Hârlău (1499), care recunoștea independența Moldovei.

În raport cu Ungaria, Ștefan a reușit să recucerească cetatea Chilia (1462-1465) și să obțină o victorie crucială la Baia (decembrie 1467) împotriva regelui Matei Corvin, eliberând Moldova de sub suzeranitatea ungară.

Cele mai importante confruntări ale sale cu otomanii au inclus victoria strălucitoare de la Vaslui/Podul Înalt (10 ianuarie 1475), unde a folosit magistral avantajele terenului și condițiile meteo, și bătălia de la Valea Albă/Războieni (26 iunie 1476), unde, deși inițial învins din cauza inferiorității numerice, a reușit ulterior să transforme înfrângerea în victorie.

Remarcabil: Deși Moldova a fost în cele din urmă forțată să plătească tribut Imperiului Otoman după 1487, Ștefan a reușit să-și mențină țara independentă și să fie recunoscut în Europa drept "atletul lui Hristos" pentru rezistența sa împotriva expansiunii otomane.

Mihai Viteazul - primul unificator al țărilor române

Mihai Viteazul (1593-1601), domnul Țării Românești, și-a început politica externă prin aderarea la "Liga Sfântă/Creștină" la începutul anului 1594, o cruciadă anti-otomană inițiată de papă. Acțiunile sale decisive au început pe 13 noiembrie 1594, când a declarat răscoala anti-otomană, refuzând plata tributului și eliminând creditorii turci din București.

Pe 20 mai 1595, reprezentanții lui Mihai au semnat tratatul de la Alba Iulia cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, un acord cu caracter anti-otoman. Acest tratat a fost însă umbrit de trădarea boierilor, Sigismund devenind nominal domn al Țării Românești, iar Mihai adjunctul său.

Victoriile militare importante ale lui Mihai împotriva otomanilor au fost la Călugăreni și Giurgiu $august-octombrie 1595$, când a învins armata condusă de Sinan Pașa. Aceste succese au determinat amânarea transformării Țării Românești în pașalâc (provincie turcească). În 1597, Mihai a semnat un tratat cu Imperiul Otoman care recunoștea autonomia Țării Românești și reducea tributul la jumătate.

Pentru a-și asigura protecția, în 1598 Mihai a semnat un tratat cu împăratul Austriei, Rudolf al II-lea, care îi recunoștea domnia ereditară și îi oferea sprijin financiar pentru întreținerea unei armate de 5000 de oameni. Acest sprijin i-a permis să intervină în Transilvania în 1599, după înlocuirea lui Sigismund Bathory cu vărul său Andrei Bathory.

Esențial: Deși mișcarea politică a lui Mihai părea inițial dictată de rivalitățile cu Imperiul Otoman, acțiunile sale ulterioare au demonstrat viziunea sa pentru unirea teritoriilor locuite de români, o idee care va deveni fundamentală pentru mișcarea națională românească în secolele următoare.

Unirea țărilor române sub Mihai Viteazul

Drumul lui Mihai Viteazul spre unificarea țărilor române a început cu victoria decisivă de la Șelimbăr (28 octombrie 1599) împotriva armatei Transilvaniei conduse de Andrei Bathory. La 1 noiembrie 1599, Mihai a intrat triumfal în Alba Iulia, proclamând unirea Transilvaniei cu Țara Românească - un moment de cotitură în istoria românilor.

Odată instalat la conducerea Transilvaniei, Mihai a implementat măsuri favorabile populației românești, recunoscând astfel identitatea națională comună. Ambițiile sale nu s-au oprit aici - în primăvara anului 1600, a pătruns în Moldova prin Pasul Tihuța, realizând la 27 mai 1600 unirea celor trei țări române sub conducerea sa.

Această realizare extraordinară a fost însă de scurtă durată. În timp ce se afla în Moldova, nobilimea maghiară din Transilvania s-a răsculat împotriva sa. Confruntarea decisivă a avut loc la Mirăslău (18 septembrie 1600), unde Mihai a fost înfrânt. Nevoit să caute sprijin, el s-a deplasat la Praga pentru a solicita ajutorul împăratului Rudolf, care i-a trimis ca ajutor pe generalul Gheorghe Basta.

Cu această nouă alianță, Mihai a obținut victoria în bătălia de la Guruslău (3 august 1601) împotriva armatei nobilimii maghiare, părând că va redeveni stăpân în Transilvania. Totuși, soarta i-a fost potrivnică - la doar șase zile mai târziu, pe 9 august 1601, a fost asasinat lângă Câmpia Turzii de mercenari conduși chiar de Gheorghe Basta, aliatul său de circumstanță.

De reținut: Deși a durat doar un an, unirea realizată de Mihai Viteazul a demonstrat posibilitatea unirii politice a românilor și a devenit un simbol puternic al aspirațiilor naționale în secolele următoare, contribuind decisiv la formarea conștiinței naționale românești moderne.

Moștenirea unificării lui Mihai Viteazul

Scurta unificare a celor trei țări române sub Mihai Viteazul a lăsat o amprentă adâncă în conștiința istorică a românilor. Intrarea sa în Alba Iulia la 1 noiembrie 1599 și proclamarea unirii Transilvaniei cu Țara Românească a reprezentat primul pas spre ceea ce avea să devină un ideal național pentru generațiile viitoare.

Măsurile luate de Mihai în Transilvania în favoarea populației românești au demonstrat că unirea nu era doar o ambiție personală, ci reflecta o realitate etnică și culturală fundamentală. Extinderea autorității sale asupra Moldovei în mai 1600 a completat viziunea unui stat românesc unificat - o premieră istorică remarcabilă.

Sfârșitul tragic al lui Mihai, asasinat la 9 august 1601 lângă Câmpia Turzii la ordinele generalului Gheorghe Basta, a încheiat brusc "aventura unificatoare", dar nu a putut șterge memoria realizării sale. Dimpotrivă, sacrificiul său a contribuit la transformarea figurii sale istorice într-un simbol al aspirațiilor naționale românești.

Deși a fost scurtă, unirea realizată de Mihai Viteazul a devenit un reper istoric esențial pentru mișcarea națională românească din secolele XIX-XX, demonstrând că unitatea politică a românilor nu era doar un vis, ci o posibilitate concretă, întemeiată pe unitatea de neam, limbă și cultură.

Semnificativ: Istoricul Nicolae Bălcescu, în lucrarea sa "Românii supt Mihai-Voievod Viteazul", a interpretat acțiunile lui Mihai ca fiind ghidate de conștiința națională, transformându-l într-un precursor al statului național român modern - o perspectivă care, deși romantizată, subliniază importanța simbolică extraordinară a primei uniri a țărilor române.