Instituțiile centrale în statele medievale românești
Domnitorul avea atribuții extinse care îi confereau o putere aproape absolută. El conducea politica internă și externă (declara război, încheia pace), bătea monedă, emitea legi și funcționa ca judecător suprem. În Transilvania, instituția centrală era Voievodatul, care asigura conducerea politică a regiunii.
Biserica reprezenta o instituție fundamentală în Evul Mediu românesc. Mitropolitul era a doua persoană în stat, având roluri multiple: locoțiitor al domnului, responsabil cu încoronarea acestuia, conducător al soliilor politice și judecător al abaterilor clerului. Oficial, capul bisericii ortodoxe în Evul Mediu era Patriarhul de la Constantinopol.
Domnitorul era sprijinit de Sfatul domnesc, o instituție cu rol consultativ. Inițial alcătuit din mari boieri cu proprietăți, treptat a inclus boieri cu dregătorii (funcții). Printre dregătoriile importante se numărau: Banul Olteniei în Țara Românească, Portarul de Suceava în Moldova, logofătul (cancelar), vistiernicul (ministrul finanțelor), marele spătar (atribuții militare) și vornicul (șeful curții domnești, atribuții judiciare).
Important! Organizarea militară medievală românească era împărțită în "oastea mică" (boieri care luptau călare) și "oastea mare" (țărani liberi care luptau pe jos), structură care a contribuit la victoriile importante împotriva otomanilor.
Pentru decizii deosebit de importante se convoca Adunarea Țării, formată din boieri, cler și țărani liberi, marcând o formă incipientă de reprezentativitate politică.