Obștea sătească și autonomiile locale

Obștea sătească a reprezentat prima formă de organizare a comunității românilor după retragerea aureliană. Aceasta era structurată după criterii teritoriale și agrare, având două tipuri de proprietate: comună și individuală. Conducerea era asigurată de un cneaz sau jude cu atribuții administrative și judiciare.

Treptat, obștile s-au unit și au evoluat spre autonomii locale - formațiuni politice prestatale conduse de voievozi sau duci. Aceste formațiuni sunt atestate în izvoarele istorice începând cu secolul IX sub diverse denumiri: cnezate, voievodate, jupanate sau țări.

Printre cele mai importante autonomii locale se numără:

• Cnezatele lui Ioan și lui Farcaș (menționate în Diploma Cavalerilor Ioaniți din 1247)
• Voievodatele lui Gelu, Menumorut și Glad (secolele IX-X, menționate în Gesta Hungarorum)
• Voievodatele lui Ahtum și Gyla (secolul XI, menționate în Legenda Sf. Gerard)
• Voievodatele lui Litovoi și Seneslau (secolul XIII, menționate în Diploma Cavalerilor Ioaniți)
• Țările românești: Făgărașului, Hațegului, Severinului

Știai că? Până la începutul secolului XV au fost identificate în Transilvania peste 3000 de sate, iar în Țara Românească peste 200 de sate. Aceste obști sătești au reprezentat nucleul pentru formarea autonomiilor locale și apoi a statelor medievale românești.

Maghiarii și Transilvania

Începând cu secolul XI, expansiunea Regatului Ungariei spre est s-a lovit de rezistența organizațiilor politice românești. După aproximativ două secole de lupte $1000-1200$, maghiarii reușesc să cucerească Transilvania, organizând-o ca voievodat autonom în cadrul Regatului Ungariei până în 1541.

Pentru consolidarea stăpânirii, regalitatea maghiară a colonizat zona cu populații catolice:

• Sașii (originari din Flandra și Saxonia) s-au stabilit în regiunea Sibiului, Bistriței și Țara Bârsei, primind autonomie prin Bula de Aur a Sașilor (1224)
• Secuii au fost așezați în zonele Târnavelor și Subcarpaților de Curbură, cu rol militar
• Cavalerii teutoni au fost colonizați în Țara Bârsei în 1211, dar alungați în 1225

Deși sub stăpânire maghiară, populația românească și-a păstrat vechile forme de organizare în zonele de margine ale Transilvaniei: Țara Făgărașului, Țara Maramureșului, Țara Hațegului.

Întemeierea Țării Românești

Țara Românească s-a format prin unificarea formațiunilor politice existente între Carpați și Dunăre, proces desfășurat între a doua jumătate a secolului XIII și prima jumătate a secolului XIV.

Diploma Cavalerilor Ioaniți (1247) menționează existența autonomiilor locale la sud de Carpați: voievodatele lui Litovoi și Seneslau, cnezatele lui Ioan și Farcaș, și Țara Severinului, aflate în diferite grade de dependență față de Regatul Ungariei.

Important! Tradiția descălecatului vorbește despre Negru-Vodă care în 1291 ar fi plecat din Făgărașul transilvan și ar fi întemeiat Țara Românească la Câmpulung. Deși existența sa nu este confirmată istoric, legenda subliniază contribuția românilor din Transilvania la formarea statului.

Basarab I și consolidarea Țării Românești

Basarab I $1310-1352$ este considerat adevăratul întemeietor al Țării Românești. El a reușit să unifice autonomiile locale și să obțină independența statului în urma victoriei de la Posada (1330) împotriva regelui maghiar Carol Robert de Anjou.

Momentul Posada reprezintă nașterea primului stat românesc independent. Lupta este descrisă în Cronica pictată de la Viena și marchează începutul unei noi etape în istoria românilor. Victoria lui Basarab I a dovedit capacitatea românilor de a-și apăra pământul și de a-și organiza un stat de sine stătător.

Succesorul său, Nicolae Alexandru $1352-1364$, a consolidat statul prin întemeierea Mitropoliei Țării Românești la Curtea de Argeș (1359), asigurând astfel recunoașterea internațională și independența religioasă. În timpul lui Vladislav Vlaicu $1364-1377$, Țara Românească a făcut față primului atac al turcilor otomani, demonstrând capacitatea militară a tânărului stat.

Conexiune istorică: Victoria de la Posada din 1330 a reprezentat pentru Țara Românească ceea ce avea să însemne victoria de la Vaslui din 1475 pentru Moldova - momentul afirmării independenței și suveranității statului.

Instituțiile centrale și religia

În statele medievale românești s-a dezvoltat o serie de instituții centrale care au asigurat buna funcționare a acestora. Mitropolitul era a doua persoană în stat, principalul sfătuitor al domnitorului, fiind ales de episcopi și marii boieri, apoi confirmat de domn.

În Țara Românească, Mitropolia a fost creată în 1359 la inițiativa lui Nicolae Alexandru, cu sediul la Curtea de Argeș. În Moldova, a fost înființată de Petru Mușat $1375-1391$, cu sediul la Suceava. Ambele erau subordonate Patriarhiei de la Constantinopol, consolidând astfel identitatea ortodoxă a românilor.

Situația religioasă în Transilvania era diferită. Deși românii ortodocși reprezentau majoritatea populației, ei nu aveau drepturi politice sau religioase. Prin Unio Trium Nationum (1437), doar maghiarii, sașii și secuii aveau drepturi politice. Religia ortodoxă era doar tolerată, în timp ce confesiunile catolică, luterană, calvină și unitariană erau recunoscute oficial.

Sub dominația Habsburgică, prin Diplomele Leopoldine (1699, 1701) a fost creată biserica greco-catolică, oferind preoților greco-catolici drepturi superioare celor ortodocși, în special în domeniul cultural.

Reflecție: Existența instituțiilor centrale a permis țărilor române să se dezvolte economic și cultural, să reglementeze relațiile sociale și să desfășoare o politică externă coerentă, intrând astfel în circuitul economic european prin privilegiile acordate negustorilor străini.