Transilvania și începuturile Țării Românești (sec. XI-XVI)

Transilvania a fost cucerită treptat de Regatul Ungariei în secolele XI-XII, fiind organizată ca un voievodat autonom. Primul voievod cunoscut a fost Leustachius (1176), iar în 1541 Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană.

Pentru a-și consolida stăpânirea, regii maghiari au colonizat diverse populații: secuii în estul Transilvaniei, sașii (de origine germană) în orașe precum Brașov și Sibiu, precum și ordine călugărești. Organizarea teritorială era complexă, cu comitate pentru unguri, scaune pentru sași și secui, și districte pentru români.

Un moment crucial a fost anul 1366, când regele Ludovic I a instituit sistemul religiei recepte, care excludea necatolicii de la statutul nobiliar. Acest lucru a determinat maghiarizarea numelor sau migrarea românilor peste munți. Situația românilor s-a înrăutățit în 1437 când s-a format Unio Trium Nationum, alianța celor trei națiuni privilegiate (unguri, sași și secui), românii fiind considerați doar o națiune tolerată.

Bine de știut: Mulți români transilvăneni au trecut munții în spațiul extracarpatic pentru a-și păstra privilegiile și identitatea, contribuind astfel la dezvoltarea Țării Românești și Moldovei.

Instituțiile Țărilor Române Medievale

Principatele române aveau o structură politică și administrativă bine definită, cu domnul în centrul puterii. Acesta deținea atribuții impresionante: numea mitropolitul, stabilea taxele, conducea politica externă și bătea monedă. Era considerat stăpânul întregului teritoriu al țării.

Succesiunea la tron se baza pe sistemul ereditaro-electiv - orice "os de domn" putea fi ales de către marii boieri. Dinastiile importante au fost Basarabii în Țara Românească și Mușatinii în Moldova.

Domnul era sprijinit de Sfatul Domnesc, format din marii boieri și mitropolit. Printre dregătoriile importante se numărau paharnicul, vistierul, logofătul, spătarul și banul Olteniei/portarul Sucevei. Adunarea Țării reunea reprezentanți ai tuturor categoriilor sociale pentru decizii majore precum alegerea domnului sau declararea războiului.

Armata era formată din "oastea cea mică" (Curtea Domnească) și "oastea cea mare" (toți bărbații apți de luptă). Sistemul defensiv includea cetăți precum Hotin, Suceava și Cetatea Albă. O inovație militară a fost tactica pământului pârjolit - arderea recoltelor, otrăvirea fântânilor și hărțuirea continuă a inamicului pentru a compensa inferioritatea numerică.

Fascinant: Tactica militară a pământului pârjolit, deși brutală, a salvat de multe ori țările române în fața unor invadatori superior numerici, fiind aplicată cu succes în bătălii precum cele de la Posada și Vaslui.

De la autonomie la regimul fanariot (sec. XVII-XVIII)

Secolul al XVII-lea a adus o instabilitate politică majoră pentru principatele române, din cauza intensificării dominației otomane. Instituția domniei a suferit transformări profunde: principiul ereditar a fost abandonat în favoarea numirii directe de către Poartă, domniile au devenit scurte și au apărut practici precum cumpărarea tronului.

În ciuda acestor constrângeri, s-au remarcat domnitori valoroși precum Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu în Țara Românească, respectiv Vasile Lupu și Dimitrie Cantemir în Moldova. Ei au reușit să mențină un grad de autonomie și să sprijine cultura și arta românească.

Secolul al XVIII-lea aduce regimul fanariot, instaurat în Moldova (1711) și Țara Românească (1716). Domnitorii erau acum greci din cartierul Fanar al Constantinopolului, numiți direct de Poartă. Această schimbare a accentuat dominația otomană economică și politică, limitând și mai mult autonomia principatelor.

Important de reținut: Deși regimul fanariot este adesea criticat pentru înăsprirea dominației otomane, unii domnitori fanarioți au introdus reforme administrative și juridice moderne, inspirate de modelele occidentale, care au contribuit la modernizarea principatelor române.

Biserica și rolul său în societatea românească

Un moment de cotitură în istoria religioasă a românilor transilvăneni a fost apariția Bisericii Greco-Catolice în 1701. Aceasta s-a format prin trecerea unor români ortodocși sub autoritatea papei de la Roma, în schimbul promisiunii de a primi drepturi politice egale cu celelalte naționalități din Transilvania.

Deși promisiunile de egalitate politică nu au fost pe deplin respectate, Biserica Greco-Catolică a devenit un important centru de cultură română. Din rândurile credincioșilor și clerului greco-catolic s-au ridicat numeroși intelectuali și luptători pentru drepturile românilor transilvăneni.

Biserica a jucat un rol esențial în păstrarea identității naționale și în dezvoltarea culturii române, atât prin lăcașurile de cult construite, cât și prin școlile organizate pe lângă acestea. Mitropolitul era un membru important al Sfatului Domnesc și ținea locul domnului când tronul era vacant.

De reținut: Școlile greco-catolice precum cea de la Blaj au devenit adevărate focare ale renașterii culturale românești și ale mișcării naționale din Transilvania, pregătind terenul pentru Revoluția de la 1848.