Autonomii locale și formarea statelor medievale

Primele structuri politice românești au apărut din obștea sătească - prima formă de comunitate a românilor, cu teritoriu bine delimitat. În cadrul acesteia existau două forme de proprietate: comună (pășuni, păduri) și individuală. Conducătorii obștilor, numiți cneji (origine slavă) sau juzi (origine latină), aveau atribuții militare și administrative.

Din aceste obști s-au dezvoltat autonomii locale mai mari precum țări (Severinului, Cavarnei), cnezate (Farcaș, Ioan) și voievodate (Gelu, Gyula, Menumorut). Structurile erau conduse de lideri cu autoritate politică, militară și juridică. Dezvoltarea economică și dorința conducătorilor de a-și extinde puterea au contribuit la evoluția acestor formațiuni.

În Transilvania, maghiarii au încercat să-și extindă controlul. În 1211, regele Andrei al II-lea a oferit Țara Bârsei Cavalerilor Teutoni pentru a proteja granițele, dar aceștia au fost ulterior alungați din cauza conflictelor. Un moment crucial a fost formarea Unio Trium Nationum (1437) - un sistem în care doar maghiarii, secuii și sașii aveau drepturi civice, românii fiind doar tolerați.

Știai că? Transilvania a fost inițial condusă de un voievod cu atribuții administrative, juridice și militare, numit de Regele Ungariei, înainte de a deveni principat autonom sub suzeranitate otomană.

Istoria Transilvaniei a fost marcată de momente esențiale: Bătălia de la Mohács (1526) când ungurii au fost învinși de otomani, transformarea în principat autonom sub suzeranitate otomană (1541), și pierderea autonomiei prin Tratatul de la Karlowitz (1699), când a devenit provincie a Imperiului Habsburgic.

Întemeierea Țării Românești și Moldovei

Țara Românească își are originile documentate în Diploma Cavalerilor Ioaniți (1247), emisă de Bela al IV-lea. Documentul menționa cinci formațiuni prestatale: Țara Severinului, voievodatele lui Litovoi și Seneslau, cnezatele lui Farcaș și Ioan, toate aflate sub dominație maghiară. Între 1290-1291 ar fi avut loc "descălecatul lui Negru Vodă", când acesta a trecut la sud de Carpați, stabilindu-și reședința la Câmpulung.

Adevăratul întemeietor al Țării Românești a fost Basarab I, care a reușit să obțină independența statului după victoria de la Posada (1330) împotriva regelui Ungariei, Robert de Anjou. Acest moment crucial a venit după ce Basarab ocupase Banatul de Severin și încercase să încheie pace cu ungurii, care au refuzat.

Moldova s-a constituit la mijlocul secolului XIV, când Ludovic I de Anjou, regele Ungariei, organiza expediții împotriva tătarilor. Dragoș, voievod din Maramureș, a primit un teritoriu în nord-vestul Moldovei (Moldova Mică) drept răsplată pentru participarea la lupte. Acest eveniment e cunoscut ca "descălecatul lui Dragoș". Independența Moldovei a fost obținută în 1365, când Bogdan I a respins un atac maghiar.

Dobrogea s-a dezvoltat în jurul Țării Cavarnei, care a constituit nucleul viitorului stat dobrogean. Din 1417 până în 1878, Dobrogea s-a aflat sub control otoman.

Important! Victoria lui Basarab I la Posada (1330) și acțiunile lui Bogdan I (1365) au fost momentele decisive în obținerea independenței primelor state medievale românești.

Instituțiile statale medievale românești

Odată cu formarea statelor medievale, au apărut și instituțiile centrale. În Țara Românească și Moldova, acestea au avut un caracter bizantin. Domnia era principala instituție centrală, puterea domnului fiind considerată de origine divină. Succesiunea la tron se făcea pe cale ereditară-electivă (trebuia să fie "de os domnesc", dar boierii și Adunarea Țării aveau drept de alegere).

Domnul avea atribuții extinse: politice (declara război, încheia pace), militare (conducea armata), administrative (numea boieri în funcții), judecătorești (era instanța supremă), financiare (bătea monedă) și legislative (emitea legi). Însă începând cu secolul XVI, influența Imperiului Otoman a crescut, domnul fiind confirmat de sultan.

Sfatul domnesc era instituția centrală de guvernare, cu rol consultativ și atribuții politice, fiscale și judecătorești. La sfârșitul secolului XVI, sub influența otomană, s-a transformat în Divan. Adunarea Țării, formată din boieri, clerul înalt și curteni, avea rol consultativ, dar importanța ei a scăzut în perioada fanariotă.

Regimul fanariot (Moldova 1711, Țara Românească 1716) a adus schimbări majore: domnii pământeni înlocuiți cu domni străini din Constantinopol, domnie de scurtă durată, numirea directă de către sultan, desființarea armatei, încălcarea autonomiei și fiscalitate exagerată.

De reținut! Sistemul instituțional medieval românesc a evoluat constant, fiind influențat de presiunile externe, în special de Imperiul Otoman, care a culminat cu instaurarea regimului fanariot în secolul XVIII.