Definirea și caracterizarea senzațiilor

Senzațiile sunt procese psihice elementare care semnalizează separat însușirile concrete ale obiectelor atunci când acestea acționează direct asupra organelor de simț. Ele transformă energia din mediu în energie nervoasă sub forma unei imagini senzoriale simple.

De obicei, senzațiile sunt integrate în procese psihice mai complexe, fiind rareori izolate. Ele sunt imagini primare deoarece apar doar în condiții de acțiune directă a stimulilor asupra analizatorilor.

Principalele însușiri ale senzațiilor includ:

• Calitatea - diferențiază tipurile de senzații (vizuale, auditive, etc.) și depinde de natura stimulilor și specificul funcționării analizatorilor
• Intensitatea - este proporțională cu intensitatea stimulului, dar poate fi influențată și de starea organismului sau sensibilitatea analizatorului
• Durata - corespunde timpului de acțiune a stimulului, incluzând perioada de latență $110-150 ms până la apariția senzației$ și efectul de postacțiune (persistența imaginii după încetarea stimulului)

Știai că? Efectul de postacțiune este esențial pentru perceperea fluentă a lumii. Fără el, am vedea realitatea ca o succesiune de imagini separate, similar unui film cu cadre insuficiente.

Însușirile senzațiilor și mecanismul de producere

Tonalitatea afectivă a senzațiilor se referă la trăirile plăcute sau neplăcute care le însoțesc, fiind determinată atât de natura stimulului cât și de experiențele anterioare. Același miros de foc de lemne poate fi plăcut pentru cineva (amintiri de vacanță) sau neplăcut pentru altcineva (trauma unui incendiu).

Prin valoarea informațională, senzațiile ne ajută să ne adaptăm la mediu, ajustându-ne constant acțiunile și poziția corpului. Caracterul conștient al senzațiilor se dezvoltă treptat - la începutul vieții sunt inconștiente, iar la adult majoritatea sunt procesate inconștient, dar pot fi conștientizate în funcție de interes.

Analizatorul (organul de simț) este structura care face posibilă apariția senzației și are trei componente:

• Receptorul - transformă energia stimulilor în influx nervos (retina în ochi, celulele ciliare în ureche)
• Calea de conducere - transferă informația spre creier prin fibre nervoase
• Veriga centrală - zona corticală specializată în decodificare, fiecare analizator având o zonă specifică (zona occipitală pentru văz, temporală pentru auz)

Funcționarea coordonată a acestor componente permite transformarea energiei fizice a stimulilor (lumină, sunet) în imagini senzoriale pe care le putem procesa și înțelege.

Important! Veriga centrală este cea mai importantă componentă a analizatorului, fiind formată dintr-un nucleu și o zonă de asociație care integrează senzațiile în ansambluri mai complexe.

Tipuri de senzații și proprietățile lor

Senzațiile vizuale sunt caracterizate de trei proprietăți importante: tonul cromatic (diferențiază culorile), luminozitatea (de la alb la negru) și saturația (puritatea culorii). Un om obișnuit distinge aproximativ 500 de nuanțe, în timp ce un pictor poate percepe câteva mii.

Culorile influențează starea noastră psihică - unele sunt vesele și antrenante (roșu, galben), altele sunt calmante (albastru deschis, verde deschis), iar altele pot părea mohorâte (cenușiu, negru). Această influență este folosită chiar și în teste de personalitate bazate pe preferințele pentru culori.

Senzațiile auditive apar în urma acțiunii undelor sonore $între 16-20.000 cicli/secundă$ asupra analizatorului auditiv. Ele au trei proprietăți esențiale:

• Înălțimea - determinată de frecvența vibrațiilor
• Intensitatea - determinată de amplitudinea undei
• Timbrul - dat de forma undei sonore, permițându-ne să identificăm sursa

Senzațiile cutanate includ senzațiile tactile (atingere și presiune) și termice (diferențe de temperatură). Zonele cele mai sensibile din punct de vedere tactil sunt buzele, vârful degetelor și limba, iar cele mai puțin sensibile sunt spatele și coatele.

Interesant! Sunetele muzicale sunt caracterizate de periodicitate, în timp ce zgomotul este caracterizat de neperiodicitate. De aceea muzica ne poate relaxa, iar zgomotul constant ne poate irita.

Tipuri de senzații speciale

Senzațiile olfactive detectează substanțele volatile care pătrund în fosele nazale și ne oferă informații despre proprietățile chimice ale obiectelor. Ele pot fi intense sau slabe și au un rol important în mecanismele de apărare și reglarea apetitului. Aromaterapia se bazează pe influența mirosurilor asupra stării noastre de spirit.

Senzațiile gustative reflectă calitățile chimice ale substanțelor solubile din cavitatea bucală. Există patru gusturi fundamentale - dulce, acru, sărat și amar - din combinarea cărora rezultă o multitudine de alte gusturi. Aceste senzații contribuie la mecanismele de apărare și reglarea comportamentului alimentar.

Senzațiile proprioceptive ne informează despre postura și poziția corpului, în timp ce senzațiile kinestezice apar când efectuăm mișcări, oferindu-ne informații despre direcție, durată și intensitatea efortului. Ele sunt esențiale când învățăm activități noi, cum ar fi mersul pe bicicletă.

Senzațiile de echilibru semnalizează schimbările poziției corpului, având rol în stabilirea centrului de greutate și menținerea echilibrului vertical. Senzațiile interoceptive (foame, sete) sunt determinate de modificările chimismului intern și contribuie la menținerea sănătății.

Senzațiile de durere ne avertizează despre tulburările funcționale sau distrugerea țesuturilor. Ele variază în tip, intensitate și durată, având un rol fundamental în apărarea organismului prin stimularea acțiunilor de îndepărtare de sursele nocive.

Știai că? Deși majoritatea oamenilor percep doar 4 gusturi fundamentale, există persoane care pot percepe și al cincilea gust, numit "umami", care corespunde gustului de glutamat monosodic, prezent în multe alimente asiatice.

Legile senzațiilor (I)

Legea intensității explică relația dintre stimuli și senzații prin conceptele de praguri absolute și diferențiale:

Pragul minim absolut reprezintă cea mai mică intensitate a unui stimul care poate produce o senzație. De exemplu, putem vedea lumina unei lumânări de la 45 km într-o noapte întunecată sau putem auzi ticăitul unui ceas de la 6-7 metri în condiții de liniște.

Acest prag determină sensibilitatea noastră - cu cât pragul minim absolut este mai mic, cu atât sensibilitatea este mai mare (relație invers proporțională). Stimulii care nu ating acest prag se numesc subliminali și nu produc senzații conștiente.

Sensibilitatea poate fi influențată de zgomotul cotidian (care o scade), factori interni (o persoană flămândă e mai sensibilă la mirosuri de mâncare) sau factori psihologici (interesele personale).

Pragul maxim absolut este cea mai mare cantitate dintr-un stimul care mai poate determina o senzație specifică. Peste acest prag apare durerea, iar stimulii supramaximali pot distruge fizic analizatorul (lumină orbitoare, sunet asurzitor).

Pragul diferențial reprezintă cantitatea minimă de stimul care trebuie adăugată la stimularea inițială pentru a produce o nouă senzație. Valorile sunt calculate ca raport constant pentru diferite modalități senzoriale: 1/30 pentru greutate, 1/100 pentru văz și 1/10 pentru auz.

Aplicație practică: Când ridici o greutate de 100 de grame, trebuie adăugați cel puțin 3,3 grame pentru a simți diferența. Acest principiu este folosit în multe domenii, inclusiv în designul produselor și în stabilirea prețurilor.

Legile senzațiilor (II)

Legea contrastului senzorial explică cum doi stimuli cu caracteristici opuse se scot reciproc în evidență. Un obiect negru pe fond alb este observat mai ușor decât pe alt fond fără contrast. Există două tipuri de contrast:

• Contrastul succesiv - crește sensibilitatea pentru stimulul care urmează (un sunet înalt pare mai intens după unul jos; gustul acru este resimțit mai puternic după cel dulce)
• Contrastul simultan - stimulii contrastanți sunt receptați în același timp (cel mai intens contrast cromatic este negru pe galben)

Industria de marketing și publicitatea folosesc intensiv aceste principii pentru a atrage atenția.

Legea adaptării senzoriale se referă la modificarea sensibilității analizatorilor sub acțiunea repetată a stimulilor. La stimuli slabi, sensibilitatea crește $ascultând atent un sunet îndepărtat, ajungem să-l distingem mai bine$. La stimuli puternici, sensibilitatea scade (apa mării pare foarte rece inițial, dar după un timp pare perfectă).

Adaptarea cea mai puternică apare la senzațiile vizuale $10-15 minute pentru adaptarea la întuneric$, olfactive $1-3 minute$ și tactile $chiar după 3 secunde impresia de presiune scade cu 1/5$.

Aplicație zilnică: Când intri într-o bucătărie unde se gătește, mirosul pare inițial foarte intens, dar după câteva minute îl simți mult mai puțin - aceasta este adaptarea senzorială în acțiune!

Legile senzațiilor (III)

Legea interacțiunii analizatorilor (sinestezia) arată cum o senzație produsă într-un analizator poate influența senzațiile din alți analizatori. Experimental s-a demonstrat că un sunet constant de intensitate mică, emis simultan cu o lumină intermitentă, este perceput ca având intensitate variabilă.

Acest fenomen se explică prin legea inducției reciproce la nivel cortical - un stimul puternic produce un focar de excitație care generează inhibiție în jur, și invers. Aproximativ 5% din populație experimentează sinestezia, o formă specifică de interacțiune în care stimularea unui analizator produce efecte specifice altui analizator, deși acesta nu a fost stimulat.

Cele mai frecvente forme de sinestezie sunt între văz și auz - în limbajul curent spunem că o voce este "catifelată" sau o culoare este "dulce" sau "rece". Sinestezia poate fi o premisă a talentului artistic în pictură, muzică sau coregrafie.

Legea semnificației demonstrează că senzațiile cu importanță mai mare pentru noi sunt detectate mai rapid, uneori contrazicând relația obișnuită dintre intensitatea stimulului și intensitatea senzației. Un sunet slab dar semnificativ $precum numele nostru șoptit într-o încăpere zgomotoasă$ este detectat mai repede decât unul mai puternic dar fără semnificație.

Aplicație personală: Un cardiolog poate distinge subtile variații în bătăile inimii, iar un mecanic auto poate detecta probleme ale motorului doar după sunet - acestea sunt exemple ale sensibilității crescute prin semnificația personală a stimulilor.